Casa pe roţi
O jurnalistă şi un fotograf s-au mutat într-o autorulotă şi au plecat teleleu ca să povestească România de azi prin imagini şi cuvinte. Iată o mărturie despre viaţa într-o casă (pe roţi) de zece metri pătraţi.
De doi ani dormim pe alei, prin diverse curţi, lîngă parcuri sau aproape de centrele pietonale ale oraşelor. Căutăm mereu o stradă liniştită, cu un singur sens, unde să ne parcăm autorulota. În noiembrie 2013, eu şi prietenul meu, fotograful Cosmin Bumbuţ, ne-am mutat într-un camper după ce am cîştigat o bursă de jurnalism. Cosmin era freelancer, însă eu am demisionat ca să putem lucra la un subiect despre copii, părinţi şi educaţia cu palme şi curele care se practică în 60% din familiile din România.
La începutul lui 2013 cumpăraserăm un Wingamm din 2000, un camper VW pe care intenţionam să-l folosim în vacanţe. Ne-a devenit însă casă atunci cînd am realizat că nu ne permitem să păstrăm garsoniera închiriată din Bucureşti şi, în acelaşi timp, să călătorim prin România ca să lucrăm la subiectele noastre.
Zece metri pătraţi, cu tot cu motor, e cam înghesuit şi nu ştiam cum vom putea trăi acolo; cel mai greu ne-a fost să hotărîm ce luăm cu noi. O lună am tot scos şi am băgat lucruri în maşină. Ne‑am oprit la trei prosoape, două seturi de lenjerii de pat, un wok, o cratiţă, un ibric, tacîmuri, două căni, steagul Cubei, doi lei din pluş şi haine de iarnă. Restul lucrurilor le-am lăsat la o prietenă, o parte din echipamentul foto – la un amic fotograf, iar jumătate dintre cărţi şi reviste – la anticariat.
Deşi pentru prietenii noştri totul pare romantic, viaţa în autorulotă presupune o rutină destul de obositoare. O dată la trei zile trebuie să alimentăm maşina cu apă pentru duş şi spălat vase şi să căutăm o hazna ca să golim WC-ul. Iarna, încărcăm butelia cu GPL o dată la zece zile, iar vara, o dată la două luni. La fiecare pornire şi oprire a maşinii trebuie pornit şi oprit gazul, strînse cablurile de curent electric şi furtunurile de alimentare cu apă.
Nu ne-am schimbat tabieturile, însă le‑am înghesuit în zece metri pătraţi. Masa pe care mîncăm e şi biroul pe care trebuie să încapă două laptop-uri. Spălatul pe cap e o aventură pentru că duşul n-are presiune, aşa că eu trebuie să mă spăl la lighean. Alegerea unui loc de parcare (şi de dormit) poate dura zece minute sau două ore: căutăm linişte, un teren drept, umbră, dacă e vară, şi un canal pentru apa reziduală – altfel, după o zi, trebuie să strîngem maşina şi să căutăm unul. Fiecare obiect trebuie pus la locul lui, ca să nu cadă în mers. Sîntem mai ordonaţi decît eram sau decît am vrea să fim. Eu nu am nici un obiect inutil cu mine, nici o rochiţă sau agendă care nu mi-e absolut necesară.
Trăim ieftin, gătim sănătos, cu legume din piaţă, nu mai mîncăm pe fugă şi bem vin şi bere de la Lidl. Pe geamul de la livingul-dormitor-bucătărie-birou vedem în fiecare zi un alt peisaj. Cosmin a lipit pe pereţii autorulotei fotografii din locurile pe care le-am vizitat şi cu oamenii care ne-au primit în vieţile lor şi ale căror poveşti le-am spus pe site-ul nostru.
Au trecut doi ani de cînd ne trezim în centrul oraşelor, pe malul mării, în faţa unui penitenciar sau într-un sat izolat. Uneori uităm în ce oraş sîntem, unde am fost ieri, ce zi a săptămînii este astăzi, dacă uşa de la intrare e pe partea cu trotuarul sau cu strada. Alteori ne întrebăm unul pe altul: „Crezi că sîntem normali?“.
Elena Stancu este jurnalist la Teleleu.eu. Dacă vrei să susţii proiectele de non-ficţiune la care lucrează, abonează-te la vederi: Teleleu.eu/vederi.
Foto: C. Bumbuţ
