Cărțile altora

Niciodată cărțile n-au fost suficiente. În prima copilărie, era un teanc așezat pe lada unui studio de lemn întunecat, cărți pentru copii, cu ilustrații bogate, cu text puțin. Apoi cele cîteva rafturi de beletristică încorporate în șifonierul masiv din dormitorul bunicilor mei și dintr-o comodă mai mică pe care stătea televizorul. Cărțile din „vitrină“ unde nu prea aveam voie să umblu erau cărți „pentru oameni mari“. Biblioteca alor mei, la ale cărei ultime rafturi nu ajungeam decît escaladînd periculos partea de jos, formată din sertare, pe care mă urcam sfidînd pericolul ca întreaga etajeră să cadă peste mine. Și cea mai interesantă, pentru că erau acolo tot felul de lucruri interzise, peste care am dat imediat și pe care le-am citit înainte să realizeze cineva că ordinea și așezarea volumelor era schimbată. Raftul de deasupra patului, alcătuit din BPT-uri mici și colorate, în continuare pentru mine cărțile cu cel mai prietenos format. Cărți pe care am scris, pe care am vărsat apă sau cafea cu lapte, cerneală, pe care am desenat cu pixul sau am notat numere de telefon, adrese, mesaje pentru unul dintre cei de-ai casei, mai ales pentru mama, care era avocat. Uneori, gînduri răzlețe, îmi făcusem un obicei din a nota ceva la o pagină oarecare, doar ca să dau peste ce scrisesem acolo cine știe cînd, după cîțiva ani, și să-mi aduc aminte acel moment. Sînt cărți vii, cum caut uneori prin anticariate, care pentru cineva au fost mai mult decît niște obiecte, îmi place și acum să dau peste notații, fișe, flori presate, bilete de tramvai, decupaje de ziar, fotografii, e uimitor cîte lucruri se pot găsi între paginile unei cărți.

Dar nimic nu s-a comparat vreodată cu cărțile altora. Mirajul infinit, grădina interzisă, obiectul celor mai dureroase dorințe, asociate cu sentimentul neputinței și al zădărniciei, cred că atunci mi-am format instinctul proprietății, dorința de a poseda lucruri, pentru că nici un obiect de pe lumea asta nu mă făcuse să-mi doresc să-l păstrez așa cum au făcut-o cărțile. În copilăria mea, petrecută pe jumătate într-un cartier bucureștean, pe jumătate la marginea Bucureștiului, într-o comună limitrofă, am avut mereu vecini, prieteni care mi-au împrumutat cărți. Mai erau și bibliotecile, unde sursa frustrării venea din numărul limitat de cărți care se puteau împrumuta, trei, indiferent cît de bine te cunoștea doamna Sanda, bibliotecara. Ani de zile am visat să fiu ca ea, stăpîna rafturilor ticsite cu volume colorate, a cărei unică preocupare era să strecoare fișele de carton în buzunarul lipit de coperta interioară a cărților și să le așeze apoi în teancuri. Au fost două astfel de locuri, între care s-au desfășurat cele mai intense reverii livrești ale copilăriei, biblioteca de cartier, de pe bulevardul Banu Manta, și cea a școlii numărul 3, al cărei miros mi-l amintesc și acum.

Prima carte pe care mi-am dorit‑o însă deznădăjduit, care mă face să asociez și acum orice eșec de a intra în posesia unui volum cu nemulțumirea profundă de atunci, e Cheița de aur sau minunatele pățanii ale lui Buratino, de Alexei Tolstoi, cu rafinatele desene ale lui A. Canevschi, apărută la Editura Tineretului în 1967. O carte verde, mare, cartonată, primită pentru cîteva zile de la o vecină farmacistă, al cărei fiu, deja adult, era student la Institutul de Arhitectură din București. Era o carte care venea din alt timp, la fel ca Aventurile lui Cepelică, sau basmele fraților Grimm, din copilăria altcuiva, care aparținea acum lumii adulților. Ilustrațiile au fost însă însă cele care m-au fascinat înaintea poveștii, pe care încă n-o puteam citi singură, liniile atipice, cu totul neobișnuite față de cele pe care le puteai găsi în cărțile anilor ’80, din care era făcută în mare parte biblioteca mea. Fine, retro, cum le-am numi astăzi, care nu spuneau totul dintr-odată, se cereau descifrate cu atenție, pline de umor, urmînd întru totul spiritul cărții. Îmi amintesc că am rîs cu lacrimi de cîte ori am ascultat începutul, cu bușteanul vorbitor care îi incită pe cei doi bătrâni morocănoși să se altoiască reciproc. Greierul Vorbitor, șobolanul Sușara, cel bătrîn și rău, Carabas-Barabas, vulpea Alisa și motanul Bazilio, Buha doftoroaie, care pune diagnostice precise precum „mai mult mort decît viu“, fetița cu părul albastru, Pierrot cel cu obrajii albi ca praful de dinți și poeziile lui întunecate, le știam partiturile pe dinafară – pînă a venit ziua nefericită a înapoierii cărții. Am sperat pînă în ultimul moment că proprietara de drept va uita de carte, în fond, cine ar mai fi deschis-o într-o casă în care nu mai erau copii, și poate așa s-ar fi și întîmplat, dar vigilența bunicilor, obsesia cuvîntului dat și a promisiunii care se ține indiferent de situație m-au dus în ziua hotărîtă la poarta vecinei farmaciste, care sînt convinsă că habar n-avea ce era în sufletul meu. Îmi amintesc și acum culoarea rochiei cu care era îmbrăcată, ochelarii cu ramă groasă, maronie, felul cum m-a mîngîiat pe cap cînd i-am înmînat cartea, întrebarea ei, dacă mi-a plăcut. Da, foarte mult, am răspuns repede cu speranța ascunsă că în ultimul moment se va întîmpla o minune și Cheița se va întoarce la mine. În fond, numai pe mine mă interesa ce se afla în dosul ușiței tainice... și numai eu știam ce se întîmpla cînd cheița de aur era întoarsă în ceasul zidit în turn.

Firește că asta nu s-a întîmplat, și curînd am văzut cartea îndepărtîndu-se pe aleea din spatele porții închise și, ca despărțirea să fie și mai amară, doamna farmacistă s-a întors și mi-a făcut un semn vesel cu ea, înainte de a intra în casă. Și acum cînd văd o copertă verde, cu o ilustrație rafinată, simt gustul dezamăgirii și neputinței de atunci și mă gîndesc că niciodată cărțile nu ar trebui să fie ale altora, ci întotdeauna ale tale.

Andreea Răsuceanu este scriitoare și coordonatoarea colecției de proză românească contemporană a Editurii Humanitas.

Foto: wikimedia commons