Cartelul zugravilor

Negociatorii cei mai crînceni pe care i-am întîlnit vreodată sînt zugravii. Cu avocații, cu dentiștii, chiar și cu notarii te mai poți înțelege. Cu zugravii – niciodată. Te duci, te întorci, discuți și dezbați, dar tot la prețul lor ajungi. Ba uneori ți se pare și că ți-au făcut o favoare.

Să exemplific. Vrei să afli prețul unei lucrări. Intri pe Olx și dai de anunțurile meseriașilor. Le trimiți un mesaj cu descrierea cerinței. Aproape toți, fără excepție, nu îți spun cît costă, nu îți răspund la întrebare, ci îți cer să îi suni. Și ajungi astfel în raza și plasa lor de negociere în care prețul va fi stabilit în funcție de niște repere care îți scapă. „Te citesc” probabil prin telefon și, avînd o largă experiență a contactelor umane, îți vor pretinde „prețul corect”. Sau află de vreo chichiță a lucrării pe care o exploatează fără scrupule. „Aaa, asta înseamnă că o să trebuiască să tai mult… să știți că e greu, asta se calculează altfel…” Și hap, încă vreo două sute de lei în plus. Poți să-i contrazici?

Vara asta, cu tot cu pandemia ei, am fost nevoit să fac niște lucrări domestice. Lucrările se succedau natural, nu le puteai așeza în ce ordine voiai. De pildă – logic, nu?! –,  nu puteai zugrăvi înainte de a tencui. Ce am observat? La intrarea în lanț, meseriașii tindeau să ceară un preț ușor mai mic decît al mediei pieței. Era prețul de întîlnire, de salut, de bun-venit. Apoi, însă, prețul urca. La lucrarea din etapa următoare, cereau mai mult. Se bazau pe faptul că deja ai relaționat cu ei, că îi cunoști, că nu mai ai chef să te încurci cu alți meseriași, necunoscuți și neverificați. Se purtau ca niște mici șantajiști sentimentali. Numai că – în paranteză fie spus – de data aceasta nu și-au găsit omul. Vara asta am schimbat patru echipe, ca la ștafetă. I-am dat fiecăreia cîte 100 de metri și cred că am economisit ceva-ceva. Cît despre calitate… toți erau unicate, de neînlocuit, abia întorși din Germania, nu ca alții, „care acum învață să bată un cui”. Problema e că, la 99% din lucrările lor, calitatea se vede peste un an sau doi, sau mai bine de atît, cînd ei sînt de mult plecați, uitați și cu banii păpați.

Mai au o tehnică. Dacă le spui ce vrei de la început, mulți îți vor oferi un preț paușal. Iată procesul. Le spui ce intenții ai, cu cît mai multe detalii, ca să nu apară discuții la final, te chinui să le expui scopurile și modalitățile, pe scurt, vorbești cam zece minute în timp ce ei tac și își mîngîie bărbiile. La final, îți spun că „bine, mă gîndesc și vă spun mîine, OK?”. OK, ce altceva să mai faci?! A doua zi, te aștepți să îți spună detaliat cît și cum, pe etape, pe bucată, pe metru pătrat. Ei, aș! „5.000 tot”, îți spun ei cu sec. Ți se pare mult, te așteptai la altceva. „Păi, cît luați pe gresie?”, îndrăznești, timid. „Domnu’ Iamandi, v-am făcut un preț pentru dumneavoastră, e o ofertă, așa, pe bucăți iese mai mult.” Aici îți trebuie curaj să insiști pentru defalcare; de cîte ori am făcut-o, a rezultat că prețul poate fi redus. Așa am ajuns la concluzia că, în cazul zugravilor, prețul cu amănuntul este mai mic decît prețul en-gros. Garantat!

Bine-bine, veți putea întreba, dar în timp nu ai dat chiar de nici un zugrav care să fie corect, preocupat să facă treabă trainică, care să nu fie interesat de micile „tunuri” de zi cu zi? Am crezut că da, pînă în această vară fatidică. M-am căptușit cu un preț paușal la un moment dat și am făcut greșeala să i-l comunic spre verificare unui zugrav cu care mai lucrasem și care, știam eu, era indisponibil la acel moment. Acesta era, de fapt, available și s-a sucit, s-a socotit, s-a încordat, s-a gîndit și pînă la urmă mi-a propus și el un preț, mai mic cu... o cincime. Pînă la urmă, n-am făcut lucrarea nici cu unii, nici cu alții. Am aplicat tehnica negocierii pe segmente și am scos un preț la o treime din cel care mi se propusese inițial. Și cînd e vorba de un cost total de cîteva mii de lei, două treimi economisite înseamnă ceva. Iar în ce-l privește pe zugravul meu de încredere, se pare că de această dată, pentru el, tentația a fost prea mare și solidaritatea de castă (citește „de preț”) a cîntărit mai mult decît o relație veche cu un client.

Am făcut o comparație. Nu intru în detalii, puteți verifica oricînd. Zugravii cîștigă mai bine decît mulți angajați. Cîștigă mai mult decît mine, atunci cînd scriu acest articol (bine, nu e cel mai bun exemplu, de fapt eu scriu acum pro bono, dar înțelegeți ce vreau să spun). Cîștigă mai bine pe oră decît cîștigă un profesor la școală sau la meditații. Fac ușor 500 de lei pe zi. Poate nu cîștigă cît un doctor, dar măcar doctorul bagă zeci de mii de lei în aparatură medicală și studiu. Dar cîștigă mai bine decît un avocat mediu. Zugravii sînt printre cei mai bine plătiți „liber-profesioniști” din societate, în medie. Nu plătesc taxe, nu plătesc impozite, nu plătesc asigurări, umblă prin țară și prin lume pentru că pretutindeni există doar două moduri de a da o decorativă pe casă: circular („bob de orez”) sau vertical („scoarță de copac”). Atît. Simplu și clar. A, și sînt foarte solidari, în pofida aparenței de concurență. Au făcut un cartel al prețurilor la glet și lavabilă la care au aderat toți, calfe sau meșteri. Și pe care nu îl sparge nici mama Consiliului Concurenței. Pe undeva, îi înțeleg. Sînt cei mai bine adaptați la „capitalismul sălbatic” pe care-l practicăm cu sadism uneori. Zugravii sînt un fel de nomazi ai pieței muncii, în stare să supraviețuiască și pe criză, și în pandemii, și în Europa, și în America, și chiar și în România.

Apropo de concurență. Umblînd, cum am mai spus, pe Olx după zugravi, am dat de un anunț în care meseriașul preciza că e român. Era suprema calitate pentru care ar fi trebuit să fie ales de clienți. Era garanția ultimă că e serios, punctual, cinstit. Altă dată, un meseriaș mi-a spus: „Eu cu două categorii de clienți nu mă încurc: cu țiganii și cu neserioșii”. Își rezerva deci, ca unele magazine, „să își aleagă clientela”. Există deci o ușoară segregare și în lumea zugravilor, o lume care coboară mai profund în societate decît, cum ar veni, „pătura intelectualilor”. Dar și asta are un cost: normal că un zugrav român, așa plin de calități exclusiviste, e mai scump decît orice alt zugrav.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: flickr.com