Care-i treaba cu demnitatea?
„Nu vorbiți negativ despre dumneavoastră, nici măcar în glumă. Corpul nu face diferența. Cuvintele sînt energie și aruncă vrăji (spells), de aceea se numește ortografie (spelling). Schimbați modul în care vorbiți despre dumneavoastră și vă veți putea schimba viața.“
Bruce Lee
Bruce Lee, o figură mai degrabă uitată în România a culturii populare asociată la noi cu VHS și anii ’80, a dezvoltat o filosofie de viață care combina artele marțiale cu precepte și atitudini atribuibile zonei orientale din care provenea, el fiind născut la Hong Kong. Influența sa la Hollywood este binecunoscută și se extinde dincolo de popularizarea filmelor cu karate. Prin munca sa, el a schimbat modul de reprezentare a minorităților în filmele hollywoodiene și a cîștigat, ca să spun așa, dreptul lor de a se reprezenta pe sine. Pînă la el, personajele asiatice erau reprezentate caricatural, de cele mai multe ori de actori non-asiatici, cel mai cunoscut exemplu fiind rolul jucat de Mickey Rooney în Mic dejun la Tiffany. Nu judec epoca în care s-a făcut acest film, însă încerc să pun în lumină rolul lui Bruce Lee ca agent al schimbării în modul în care minoritățile, asiatice și nu numai, sînt reprezentate și văzute pe ecran. Cu alte cuvinte, vorbesc despre cum s-a trecut de la o imagine caricaturală și reducționistă la una complexă și variată a minorităților, dîndu-li-se acces acestora la un lucru extrem de important: reprezentarea demnă și, în consecință, demnitatea. Paranteză necesară: cînd spun reprezentare nu mă gîndesc la număr și proporții, ci la actul re-prezentării, a prezentării de sine pe scena publică (film, teatru, agora).
Demnitatea, conform DEX e legată de respect și atitudine morală, față de sine și față de celălalt. Cuvîntul mai este utilizat și în cazul atribuțiilor unei funcții în stat (demnitar de stat), diferența fiind următoarea: demnitatea conferită de o atitudine morală care generează respect are ca sursă sinele ce alege să fie moral. Demnitarului de stat îi este conferită demnitatea prin simpla atribuire a funcției. De fapt, funcția conține demnitatea, iar persoana ar trebui să se comporte demn, precum funcția o cere. Nu se întîmplă întotdeauna. Demnitatea personală, însă, e la alegerea noastră.
Revenind la individ, un comportament moral este deci unul demn. Respectul față de sine și față de celălalt implică, nu-i așa, făurirea constantă a unui mod de a fi în lume care ia în considerarea atît examinarea propriei vieți, cît și examinarea efectelor modului în care această viață se desfășoară asupra celor pe care îi atinge.
Un proverb afgan spune: „Ai grijă cum gîndești pentru că gîndurile devine cuvinte, cuvintele fapte și faptele caracter”. Din perspectiva mea, ce avem aici este o relație circulară, de fapt. Nu totul pleacă din gînd, unele lucruri pleacă și din vorbe sau fapte care apoi generează gîndurile. Vorbele și faptele acționează mai ușor decît gîndurile, iar formarea caracterului le urmează în mod clar în siaj. Caracterul este într-un fel suma acestora.
Să ne întoarcem la cuvînt, ca să spun așa. Dacă urmăm sfatul lui Bruce Lee, ar trebui să ne adresăm nouă înșine într-un mod respectuos și cel puțin neutru, dacă nu frumos. Aceasta pentru a fi demni. Însă moralitatea implică și responsabilitatea față de celălalt. Cum ne adresăm lui și cum ne raportăm la el prin cuvinte? Aș sugera să o facem cu demnitatea și cu respectul pe care noi le așteptăm de la ceilalți și de la noi înșine. Nu sînt adeptul cenzurii cuvintelor, ci al liberului-arbitru. Există cuvinte care în mod clar rănesc, nu pe toată lumea și nu în orice context. Liberul-arbitru ține în acest caz de adecvarea limbajului la context. Sînt adeptul păstrării, atît cît se mai poate, a distincției public/privat, iar această distincție aduce cu sine și o distingere a limbajului în cele două situații. Cei mai buni, cei mai demni dintre noi au un limbaj care nu mai face această distincție. La fel și cei mai răi. Cei mai mulți, noi, încercăm să adecvăm limbajul la context. Libertatea constă în utilizarea liberului-arbitru, iar modul de exercitare a acestuia ne dă într-adevăr măsura demnității. A folosi cuvinte peiorative pentru grupuri de oameni într-un context public, de exemplu, spune ceva despre utilizator, mai mult decît despre cei asupra cărora sînt îndreptate aceste cuvinte. Libertatea nu înseamnă arbitrariul folosirii limbajului peiorativ, ci discernămîntul în alegerea folosirii sale în funcție de context. Pentru că același cuvînt înseamnă altceva într-un alt context: aceasta e semantica. Sintaxa e simpla alăturare de cuvinte, fără înțelegerea contextului, iar cenzura cuvintelor e o abordare sintactică. Eliminăm cuvinte ca să nu mai avem grija lor. De fapt, cenzura elimină liberul-arbitru și posibilitatea exersării mușchiului moral. Pledoaria mea de aici este pentru o abordare semantică: data viitoare cînd doriți să adresați un cuvînt posibil jignitor, gîndiți-vă dacă e necesar, dacă e un context potrivit, ce consecințe are și dacă într-adevăr pentru dumneavoastră libertatea înseamnă privarea de demnitate a celuilalt. În cazul din urmă, însă, vă privați și pe dumneavoastră de demnitate. Pentru că nu există urmă de demnitate în înjosirea celuilalt.
Alexandru Bălășescu este antropolog, gazdă a podcast-ului „D’ale antropologiei“ și lector la Casa Paleologu.
