"Cărăuşi culturali ai noilor simboluri dominante"

interviu cu Ovidiu ŢICHINDELEANU, editor la Indymedia România Văd pe site-ul Indymedia o listă lungă de motive de protest. Rasismul, ignoranţa mediei, sexismul, natura, politica privind concediul pentru creşterea copilului. Ce leagă aceste teme? Participarea activă la viaţa societăţii, solidaritatea cu cei defavorizaţi şi dorinţa de mai bine. Protestele sînt expresii directe ale nemulţumirii sociale, exprimate de jos în sus. Spre deosebire de modul obişnuit de lucru al presei centrale, ele nu sînt publicate pentru a atrage atenţia ori pentru a consuma o chestiune arzătoare, ci vin în general de la grupuri şi oameni care se confruntă cu probleme şi întreprind deja ceva în acest sens. Abundenţa şi acuitatea rapoartelor ce se adaugă protestelor sancţionează atît aberaţiile Puterii, cît şi incapacitatea presei mainstream româneşti, a experţilor şi intelectualilor, de a se raporta independent la realitatea socială. Independent faţă de ce? Eu, Ghinea, de exemplu, dacă mă consider intelectual, faţă de ce/cine sînt dependent? Independenţa înseamnă autodeterminare, rezistenţa la orice determinare verticală, atît în concepţia politică, cît şi în producţia culturală. Slăbiciunea intelectualilor români faţă de "canoane", faţă de repere de autoritate, e suficient de cunoscută şi ridicolă în sine, însă incapacitatea de a gîndi pe cont propriu a atins cote alarmante după alegerile de anul trecut: principalele reviste de presă şi cultură s-au transformat în instrumente de diseminare a noilor simboluri dominante, venite dinspre politica radicală neoliberală şi neoconservatoare îmbrăţişată de noua Putere. Extreme precum taxa unică, strategia militară preventivă, chiar segregarea socială, au fost prezentate sub numele "normalităţii" şi "democraţiei"! Mai rău, am asistat, mai cu seamă în acest an, la intensificarea luărilor de poziţii în care autori cunoscuţi se preschimbă în miliţianul de serviciu, gata să îşi transforme glasul de publicist în baston aplicat celor ce îndrăznesc să conteste această "normalitate"; mişcările altermondialiste au fost, de pildă, imediat plasate sub prezumpţia de vinovăţie şi incriminate. Mult invocata "libertate de exprimare" e un eufemism în presa românească: abundenţa cantitativă nu poate ascunde precaritatea calitativă şi provincialitatea produselor culturale din acest spaţiu cultural. Referinţa principală a mediilor româneşti nu e propria realitate socială, ci bulele suprastructurale, puterile politice şi culturale, statul şi vedetele: o mare telenovelă. Coabitarea cu Puterea a fost, în acest sens, turnesolul calităţii culturale a intelectualilor români, a capacităţii lor de autodeterminare şi creativitate, iar arhivele demonstrează felul în care cei mai mulţi, inclusiv în Dilema veche, au ales de bunăvoie să se transforme în cărăuşi culturali ai noilor simboluri politice dominante pe plan global. Pentru detalii care nu pot fi reproduse aici, iată însă o discuţie care răspunde punctual la întrebare - "dependenţele" presei democratice româneşti: http://romania.indymedia.org/ro/2005/02/684.shtml. Văd multe adjective şi puţine argumente. Adică, aş fi independent dacă aş zice ca tine, dar dacă am militat pentru taxa unică (ce are a face cu segregarea socială!?) sînt cărăuş al simbolurilor dominante? Las adjectivele, iată argumentele: problema e dublă - pe de o parte, e vorba de istoria conceptului "taxei unice", apoi de retorica cu care acest concept a fost promovat în spaţiul cultural şi politic românesc. Istoria conceptului: taxa unică este o măsură extremă, în dezacord chiar cu principiile liberalismului clasic; face parte din registrul ideologiei neoliberale a actualei puteri mondiale; nu a fost aplicată niciodată în nici una dintre democraţiile occidentale puternice; rezultatele sale sînt îndoielnice în toate ţările în care a fost aplicată. Or, tocmai în mediile intelectualităţii, taxa unică a fost promovată sub auspiciile unui imperativ al "normalităţii", identificată ca o măsură "absolut necesară" pentru "democratizarea" economiei naţionale, şi sub ameninţarea unui şantaj: dacă nu votaţi taxa unică, vin "comuniştii"... În acest sens, un prim pas spre "gîndirea independentă" ar fi fost rezistenţa la acest şantaj al imperativului: încă de atunci, nimic nu demonstra necesitatea sa, taxa unică nu e totuna cu "normalitatea" şi cu "democraţia" lumii reale în care ne aflăm. Eşti liber să militezi pentru taxa unică, însă nu impunînd imperativul "normalităţii": abia atunci poate începe dialogul. (Cît despre segregarea socială - e.g. eliminarea bătrînilor din procesul democratic - o invocasem ca un alt exemplu ce ilustrează frecvenţa acestei retorici ce îmbracă idei extreme în haina "normalităţii".) Într-un comentariu de pe site-ul Indymedia la un articol al lui Sever Voinescu se spune că "Dilema veche e o altă publicaţie ce se autoproclamă mereu ca fiind democratică, publicînd însă în mod constant articole pro-militariste ce desconsideră dreptul la existenţă al opiniilor adverse". Cînd am citit asta, mi-am adus aminte de un alt articol al lui Sever care se numea chiar aşa: "Îmi lipseşte partea stîngă a fiinţei mele". Militaristul ăsta intolerant spunea acolo: "nu cunosc, cel puţin în generaţia mea şi în generaţia mai tînără mie, nici un comentator valabil cu vederi de stînga. Cred că această situaţie este, din punct de vedere intelectual măcar, inadmisibilă". Ce ne facem cu Sever Voinescu? Nu intră în şablon. Simplu: după cum se vede, acelaşi Sever Voinescu nu face nici un efort propriu de a investiga orizonturile de sens ale "stîngii", le exclude ontologic... De ce ar trebui să existe undeva un "expert" ori un "maestru" în stînga care să ne înveţe despre ce e vorba? Departe de a "ieşi din şablon", gestul lui Sever Voinescu mi se pare chiar simptomatic: enunţul său nu face decît să nege existenţa unui comentariu "valabil". Ei bine, practica socială musteşte de proiecte de "stînga"; cît despre teorie, de pildă, revista Idea artă + societate durează de ceva vreme...