Cadourile mele
Cadouri imateriale
În Japonia se practică sistematic o adevărată inflație a cadourilor, cadouri multiplicate, cadouri ce atestă o curtoazie „culturală”, dar și o practică generalizată fără o minimă incidență personală. Însă, contrar acestei devaluări, tot în Japonia un exercițiu inedit seduce căci de astă dată cadoul poartă marca unei comunicări, a unei dăruiri strict individualizate. Darul e de astă dată un dar imaterial, o frază aleasă pentru recipiendar, o frază pentru o viață. Ea se imprimă pe „tabletele de ceară” ale memoriei ca atunci cînd un prieten nipon mi-a oferit una, enigmatică: „Omul privește, masca vede”. Cadou imaterial, cadou fără altă urmă decît cea depusă în sine. Cum să uit cadoul lui Monique, viitoarea mea soție, care a dăruit emigrantului ce eram o primă vacanță la mare? Cadou fără greutate și fără materie, cadou convertit în experiență. „Je vais danser pour toi”, cîntă Carmen, oferindu-i lui Don José „un dans” așa cum am oferit și eu unui medic ce m-a îngrijit un spectacol: Flautul fermecat. „De neuitat” – mi-a mulțumit el. Am primit și am împărțit cadouri imateriale. Cadouri unice, ca acel „cadou” care a fost prezența neașteptată a lui Felix Alexa la o aniversare a soției mele sau aceea a unei prietene venite de la Cairo, pe neașteptate, să o vadă la un moment greu. O prezență sau cîteva vorbe, daruri imateriale. Cum să nu evoc apelurile nocturne ale lui Constantin Chiriac, cadouri de seară, sau această ultimă frază a lui Eugenio Barba spusă la telefon nu demult de la Sao Paolo: „Tot ceea ce ne rămîne e curajul”.
Cadouri semnate
Cadouri rare, cadouri care atestă o opțiune în numele unei afecțiuni ce astfel se manifestă și se confirmă. Cadouri ce rămîn în casă asociate unei persoane, adesea dispărute sau pierdute în lume. Cadouri ce poartă marca unei identități înscrise în materia darului. La paisprezece ani, o mătușă mi-a dăruit ce avea mai scump: un act de proprietate din 1404 semnat la curtea lui Alexandru cel Bun. Un act de care, în absența mea, părinții au fost spoliați de un organism comunist ce mi-a rămas necunoscut. Darul material a sfîrșit în dar imaterial – el e asociat definitiv mătușii iubite. Într-o dimineață tristă, portarul a sunat la ușă pentru a ne încredința un pachet depus în zori: erau două marionete istorice de commedia dell’arte. Surpriză procurată de un prieten italian care intra astfel în casa noastră. Și de atunci, spiritul lui e prezent de cîte ori privirea mi se oprește pe cuplul Pantalone și Brighella. Un cadou semnat produce un impact afectiv pe termen lung. Ca acea coroană decupată în fier pentru examenul cu Macbeth al unui mare regizor, Aureliu Manea, care mi-a oferit-o de Sf. Gheorghe. Coroana mi-a rămas sub ochi ani de zile în camera din Cotroceni și, apoi, a ajuns la Paris ca o persistență a prieteniei de altădată, dar, experiență unică, eu am retrimis-o în țară lui Aureliu Manea care a introdus-o în ultimul său spectacol, Scrisori ale unei călugărițe portugheze. Cadou semnat, cadou ce evocă un nume, un gest, un loc. Ca acel cui din Coloana infinitului pe care mi l-a depus în mînă Mihai Țopescu. Îl privesc pe birou de atunci… de cînd? De la începutul prieteniei noastre. Un cadou semnat e și pînza coreeană din secolul al XVIII-lea, primită de la o mare scenografă pe care o admiram și o respectam. Darul ei mi-a revelat reciprocitatea afecțiunii noastre. Asemeni fotografiei din Hamletmachine ce-mi străjuiește peretele unei camere și, regulat, mi-o amintește pe Mihaela Marin. Sau statueta unui Buddha sculptat în os și adus din China, pentru mine, de Felix Alexa. Fără a mai vorbi de Iisus-ul genial, opera lui George Apostu, pe care mi l-a oferit Andrei Șerban ca pe un dar de aniversare. Cadoul semnat e un dar sacru. Material, dar și profund spiritual.
Cadouri spontane
Ele poartă însemnele unei surprize, ele fascinează prin neașteptatul gestului, prin spontaneitatea lui. Gest rapid, efectuat într-un moment unic. Această precipitare se asociază cadoului oferit fără prealabil, ca o mărturie imprevizibilă, ca o declarație directă. De astă dată actul e mai important decît obiectul; gestul e amintirea. Ca în acel restaurant japonez unde legasem o relație de curtoazie cu o binevoitoare chelneriță vîrstnică. La plecare, neștiind ce să facă, ea mi-a oferit precipitat o batistă modestă, însoțită de surîsul ei. Cadoul spontan surprinde și e memorabil. Asemeni icoanei primite la Craiova de la Mirela Giodea… Înaintea emisiunii pentru care mă invitase am intrat în biroul său și am admirat o icoană pe sticlă, iar cînd am terminat și am revenit, ea a desprins-o de pe zid și mi-a întins-o: „E a dumneavoastră”. Și cum să-l uit pe Ali, care, de asemeni, a luat o oglindă veche din casa de la Teheran și mi-a dăruit-o, fără nici un alt prealabil. Daruri-surpriză, efectuate dintr-o pulsiune organică, dintr-o comuniune derutantă. Ca acel inel pe care un maestru în arta tradițională din Iran și l-a scos de pe deget la despărțire, tîrziu în noapte, și mi l-a întins, lăsîndu-mă emoționat pînă la lacrimi. Nu-i mai știu numele, nu l-am mai întîlnit, dar cadoul persistă și evocă un moment privilegiat. Asemeni clipei cînd, la Caracas, Daniel Medvedov, făcînd împreună o vizită la un anticar, mi-a oferit un Iisus, pe care, la început, l-am refuzat. „Dacă nu ai fi ales acest Iisus nu ți-aș fi dăruit altceva” – darul spontan ca recunoaștere a unei înrudiri subiective. Ca icoana de o melancolie fără seamăn pe care mi-a oferit-o Ana Nicolau într-o zi, la Sibiu. Cadoul și sinceritatea gestului se confundă. Ele se asociază.
Cadoul simbolic
El poate fi modest, improvizat, dar, mai presus de orice, el e purtător de sens. Nu valoarea contează, ci sensul, convertirea simbolică. În același timp probă de identitate, dar și apel la o comunicare cu o valoare particulară într-un context unic, atașat acestui „simbol” ce iluminează o situație, o relație, o legătură. Din Peru mi-a sosit o mică Nativitate din carton policrom, simbol ce confirmă persistența unei iubiri nestinse. Cadoul simbolic e asociat unui gest simbolic. În obscuritatea sau cenușiul existenței, ele produc împreună un eveniment. Cadoul simbolic operează ca un flash ce își manifestă astfel puterea de revelație. Gratuită și binevenită. Ca atunci cînd primeam, la un sfîrșit de an universitar, o scoică al cărei sunet îl ascultam și, simbolic, îmi aminteam de un grup de studenți la despărțire. Sau cînd o prietenă îmi oferea un derutant ou de struț pictat – cadou simbolic. Materia vorbește și gestul mărturisește. Un sens se desenează nu întotdeauna lizibil. Îi simțim prezența chiar dacă nu îl descifrăm integral.
Cadoul stereotipat
Francezii sînt orfani de arta cadourilor. Se mulțumesc cu o sticlă de vin și deja gestul e rar. În Japonia, cum spuneam, se cultivă cadoul standard. La fel de lipsit de orice impact. Cadoul stereotipat confirmă indiferența față de partener, el atestă doar respectul pentru un gest protocolar fără implicație și fără imaginație. Banal, „formatat”, fruct al nici unui efort individual. Cadou indiferent: un alcool sau un ghiveci cu flori! De cîte ori a fost el repetat, din ce obișnuință provine, ce tradiție confirmă? Cadou impus de un cod de conduită și nicicum determinat de un impuls către dialog sau comunicare. Cadou neutru! Cadou lipsit de impact, cadou ce dispare, cadou repede uitat. Decît un asemenea cadou prefer invitatul ce vine cu mîinile goale.
P.S. Există și cadouri perverse, asociate corupției, precum celebrele diamante primite acum mult timp de Giscard d’Estaing sau recentele ceasuri Rolex oferite parlamentarilor europeni. Strategie care contrazice spiritul cadourilor.
George Banu este critic de teatru și autor al cărții Casa cu daruri, Editura Nemira, 2015.
Foto: wikimedia commons
