Că de n-ar fi...
De ce se spun și de ce se ascultă povești? De ce le plac oamenilor poveștile? La ce folosesc poveștile? Cîte feluri de povești există? Cîte interpretări are o poveste? Cît adevăr și cîtă minciună sînt într-o poveste? Ce s-ar întîmpla dacă n-ar mai exista povești?
Sînt multe răspunsuri pentru fiecare dintre aceste întrebări.
La ultima se poate răspunde tot printr-o poveste, publicată de Jean-Claude Carrière în celebra sa carte Cercul mincinoșilor. Potrivit lui: „O pildă persană străveche îl înfățișează pe povestaș stînd singur pe țărmul oceanului, pe o stîncă. Spune poveste după poveste, abia trăgîndu-și răsuflarea și bînd din cînd în cînd un pahar de apă. Oceanul îl ascultă vrăjit. Iar autorul necunoscut adaugă: Dacă într-o bună zi povestașul tace ori este nevoit să tacă, nu poate spune nimeni ce va face oceanul”.
N-ar mai avea cine să spună ce va face oceanul, dar se mai zice și că omul este singura ființă care nu doar că spune și ascultă povești, dar se poate organiza în triburi, comunități și societăți întregi, pe baza credinței într-o poveste. Religiile, istoriile, tradițiile și experiențele transmise din generație în generație sînt și ele povești care formează mințile celor care le receptează. Poveștile pot uni și pot mobiliza oamenii, dar, bineînțeles, ca pentru aproape tot ce-i omenesc, există și un revers, adică tot poveștile pot să și divizeze oamenii, să-i facă să se urască, să-i împingă în conflicte și războaie. Dată fiind această mare putere asupra indivizilor și comunităților, e de înțeles de ce adesea poveștile, chiar și cele pentru copii, sînt editate, cenzurate sau selectate. Cerințe impuse vremelnic de morală, de modă, de politică și de tot felul de interese duc frecvent la reinterpretări, schimbări sau interziceri ale unor povești. Dacă istoria „e cea mai frumoasă poveste”, după cum spune o celebră formulă, e clar de ce falsificarea ei devine o prioritate pentru dictaturi și regimuri totalitare. Așa cum bine am văzut, comunismul a excelat în asemenea mistificări.
De altfel, termenul „poveste” are în limba română mai multe nuanțe, unele dintre ele fiind bine reliefate de sinonime ca basm, scorneală, brașoavă, născocire. Mai de curînd și-a făcut loc un termen nou: narativ. Acesta e legat de obicei de politică și de manipulare, e o poveste menită să atragă electoratul, chiar dacă e falsă.
Așadar, din povești poți învăța, dar cu povești poți fi și păcălit. Cu ajutorul poveștilor poți comunica, poți informa, poți explica lucruri complicate, poți vinde mărfuri sau poți adormi. Dincolo de toate astea, umanitatea ar fi de neimaginat fără povești. (Andrei Manolescu)
