Budapesta: un vis posibil

Se întîmpla prin '92, cînd la Cluj, forinţii încă se vindeau la colţ de stradă, bancnote mototolite, cu miros de cabină de TIR, cînd încă mai puteai să cumperi de Crăciun işlere de la tanti Erika, care le producea în cantităţi industriale, şi cînd respectabile doamne, de la scara III, pensionare, "făceau Ungaria" săptămînal, aducînd salam uscat, cafea şi cremă de brînză. Atunci ne-am hotărît să vizităm capitala ţării vecine, să vedem şi noi cum e în acel Occident hibrid, postcomunist de altfel, dar cu hipermarket-uri şi cu pepsi la cutie. Şi ca să nu mergem cu mîna goală şi să nu ne prefacem că sîntem nişte amărîţi de turişti, ne-am apucat de comerţ, obiecte de artizanat, "că asta cere ungurii!" - zise Andreea "ungurească" de la scara I (mai era una "românească" chiar la noi pe scară). În talciocul de la marginea Budapestei, am vîndut doar o ie, tot unei românce, plecată înainte de '89 în Germania, iar "piesa de colecţie", flăcăul cu clop care o învîrte în horă pe ţărăncuţă, nu a plăcut nimănui, însă acolo am mîncat primul hot-dog din viaţa mea. În gară la Nyugati ne-a agăţat o băbuţă care ne-a oferit cazare. Nu ştia o boabă româneşte şi nici engleză, dar ne-am înţeles prin semne. Am dedus din bezelele, pe care ni le trimitea la răstimpuri, că iubeşte românii, aşa că ne-am pomenit într-un salon de treizeci de metri pătraţi, cu pianină şi cu mobilă veche. Ne-am socializat, cîntînd la patru mîini la pian "Marşul măgarilor". O băbuţă ciudată şi plictisită, cu un fiu şi mai ciudat, care spăla vitrine pe Vaci utca. Fiul ne explica prin semne că maică-sa a cam luat-o razna, iar de la mama am dedus că băiatul are probleme psihice grave, însă a trebuit să bem vin de mere cu ei, pe tăcute, şi să admirăm colecţia de numismatică. În cîteva zile am făcut cunoştinţă cu o mică parte din comunitatea de români-unguri, mulţi dintre ei stabiliţi de puţin timp la Budapesta. Ildiko locuia într-un cartier mărginaş, care semăna izbitor cu Balta Albă sau cu Militari. După ce a lansat (sau mai degrabă a strigat în piaţă către preşedintele de atunci de pe tanc) faimoasa întrebare "Ce ai făcut în ultimii cinci ani?", care era cît p'aci să schimbe soarta ţării, dezamăgită, a plecat definitiv în Ungaria. Stăteau şase inşi într-un apartament cu două camere, construit "la normă", încă nu-şi găsise serviciu, însă cina pe care ne-a pregătit-o, cu salata prin care pluteau cîţiva creveţi anemici, trebuia să fie un semn "că o duce bine". Atmosfera din casa cu paturi pliante şi cu saci de dormit întinşi pe jos era îmbîcsită şi dezolantă, dar zîmbetul ei nu era mai trist decît al nostru, care eram doar în trecere prin "occidentul" lor. Viktor locuia într-un demisol uriaş din Buda, de la fereastra căruia nu vedeai doar picioare, ci chiar Dunărea şi vaporaşele. Făcea poze toată ziua şi spera să plece la Londra cît mai curînd. Într-o noapte ne-a dus într-o grotă plină de români beţi care ne-au îmbrăţişat de parcă ne-ar fi cunoscut de-o viaţă. Şi mai era şi fata mărunţică, pe care nu mai ştiu cum o cheamă, care vindea pantofi şi fuste second la kilogram, dar locuia împreună cu un ziarist canadian rătăcit, într-o mansardă, din nou cît un palat. Trăiesc şi acum cu senzaţia că viaţa lor, a celor de-acolo, era suspendată undeva "în altă parte" sau poate că doar Budapesta era într-un fel romantică, iar ei duceau un trai boem, de tranzit. În ultima zi, am rămas fără bani şi i-am subtilizat băbuţei o monedă din colecţie, nu foarte valoroasă, dar care, schimbată la bancă, ne-a folosit ca să mergem la Zoo şi la Mc. Nici ea, nici fiul ei nu ne-au mai răspuns la scrisori, corect traduse de către Andreea "ungurească". După mai bine de zece ani, forinţii nu mai există, tanti Erika a plecat în Ungaria, la copii, undeva foarte aproape de graniţă, doamnele pensionare s-au lăsat de afaceri, ungurii vin ei la noi ca să cumpere de la "Metro" salam uscat, brînză topită şi cafea. Budapesta nu mai tentează pe nimeni, nici pe ei, cărora se pare că, pînă la urmă, le e mai bine aici, nici măcar pe noi, turiştii, care acum visăm la Paris sau la Roma.