Bodyguard sub clar de lună
Acțiunea se petrece în anul de grație 1998, în orașul Geneva, Elveția, unde truditorul acestor rînduri se afla în vederea efectuării unor studii de master. Cîteva precizări pentru mai tinerii cititori: în urmă cu ani-lumină, adică fix 20 de ani, salariul mediu din România se învîrtea pe undeva pe la 35 USD pe lună. Sper să nu greșesc, dar nu cred, primul meu fluturaș de salariu, tot din perioada minunaților ani ’90, anii marelui Jaf Național, arăta fabuloasa sumă de 18 coco americani (cum ne plăcea să le spunem, afectuos), la cursul zilei. Este păstrat cu sfințenie, motivațional. Așadar, nici o speranță, cît de mică, de a fi ajutat „de acasă“, din România-mamă, cu o sumă de bani, fie ea și simbolică, așa cum văd că fac prietenii și cunoscuții mei astăzi, cu pruncii de diferite vîrste plecați la studii.
Doi: tot în acea vreme, comunicarea dintre oameni era mai simplă, mai clară, mai ordonată și, îndrăznesc să spun, mai eficientă. Universitatea din Geneva avea un excelent Birou de Plasare, fără de care studenții pîrliți de soartă și cu arici la buzunar din Europa de Est, Africa și America de Sud nu ar fi putut supraviețui, la propriu. În fiecare dimineață, la ora 8 fix, doamna Steiner, fie-i pensia tihnită și bogată (dar nu poate fi altfel în Ţara Cantoanelor), deschidea ușa Biroului și țintuia cu ace cu gămălie, pe un panou de plută, ofertele de lucru din acea zi. Anunțurile erau împărțite pe categorii, începînd cu ceea ce s-ar putea numi „muncă necalificată“, de jos (grădinărit, mutare mobilă, curățenie) și terminînd cu cele stratosferice, pentru elvețieni și cei cu permis de muncă valabil (bănci, asigurări, marketing, vînzători de lux prin chopard-uri și vuittoane, diverse stagii de fitze la case de licitații, plătite) la care noi, vagoneții din lumea a treia, nu puteam decît să visăm frumos. Uneori mai apăreau și anunțuri greu de clasat, cum a fost acela pe care l-am înhățat avid, într-o frumoasă dimineață de 8 iulie 1998, după cum stă scris în jurnalul pe care îl țineam atunci, ca formă de supraviețuire. Mai exact, erau ceruți patru tineri en bonne forme physique, care să asigure „discret“ buna desfășurare a unor „evenimente exclusiviste“ derulate de studenți ai Universității din Geneva.
Pe moment, nu mi-am dat seama prea bine despre ce este vorba, dar învățasem din experiențele anterioare că nu trebuie să te temi; realitatea de la fața job-ului, ca să mă exprim astfel, era de multe ori complet diferită de cea prezentată la Universitate. Uneori în bine, alteori în rău.
Trei: tot în acea perioadă ieșeam dintr-o istorie de amor terminată prost. Așa că încercam să recuperez timpul pierdut, mă „rebranduiam“ fizic și nu numai, mergînd aproape zi de zi la sala de sport. Eram în mare formă. Plus amintirea unei „centuri verzi“ la karate, în România, obținută însă prea ușor, pentru că toată generația mea făcea karate. Anii 1990 au fost ani de karate, pînă peste poate. Toți avem acum dureri la genunchi din cauza lor.
Munca era însă mai ușoară decît mi-am închipuit la început. După modelul universităților americane, Universitatea din Geneva avea și ea organizații mai aparte de studenți, denumite „frății“. Purtau nume fistichii, greu de reținut, gen Phi Delta Phi Gamma International Fraternity și alte asemenea, aveau propriile culori, drapele, coduri de conduită. Din exterior nu puteai ști prea mare lucru despre ele, era o mică dimensiune de societate secretă, închisă. Erau frecventate de studenți proveniți din familii ilustre, bogate, cu nume de bănci, ceasuri de mînă, multinaționale de medicamente sau dulciuri. Nu dau exemple, că mi-e teamă de drepturile de copyright și imagine, dar v-ați gîndit vreodată cum e să porți același nume de familie cu „cronometrul“ de 120.000 de franci elvețieni de la încheietura mîinii? În mediile noastre de studenți obișnuiți circulau adevărate legende despre petrecerile monstruoase pe care le organizau, acompaniate de alcool în exces, iarbă și altele.
Una dintre aceste frății, mixtă (adică erau admise și fete, mai degrabă o excepție atunci, cred că acum, în epoca lui #metoo, lucrurile s-au schimbat radical), căuta agenți de securitate pentru serile dansante pe care le organiza în timpul week-end-ului într-o sală închiriată într-unul dintre cele mai șic hoteluri ale orașului, Hotel de la Paix. În treacăt fie spus, Nicolae Titulescu avea un apartament rezervat „cu anul“ la etajul al treilea al acestui hotel, pe vremea cînd era mare guru la Societatea Națiunilor, iar la doi pași de el, pe cheiul lacului Leman, a fost asasinată, în septembrie 1898, împărăteasa Sissi a Austriei, de către un anarhist italian. Am contemplat mult timp placa memorială, care marchează locul exact al dramei, în nopțile cu lună, la ieșirea de la „muncă“.
Am primit (eu și ceilalți trei colegi, studenți și ei, un algerian, un albanez și un argentinian) un costum negru, croit (aproape) pe măsură, cămașă albă și cravată neagră, îngustă, un complet extrem de sobru; semănam cu o echipă de ciocli de lux cu atribuții de securitate. Nu aveam nici o armă, nici măcar un spray lacrimogen. Arma și scutul eram noi. Sarcina era simplă în aparență, grea în esență: cînd începea distracția, trebuia să-i triez discret din ochi pe cei care nu făceau parte din invitați, să spun politicos „Bună seara“ și să-i îndrum pe invitații veritabili, pe „frățiori“, cum ar veni, către sala unde avea loc reuniunea. După două-trei prestații, ochiul se formează și reușeam să-mi dau seama imediat cine face parte din „frăție“ și cine nu. Un monsieur spus mai apăsat era suficient pentru ca impostorul să cedeze. Cu băieții din frăție era mai ușor, pentru că toți respirau un aer inefabil, inconfundabil, incomensurabil de bogăție moștenită și asumată plenar. Cu fetele, ceva mai greu, pentru că unele erau îmbrăcate în rochii de mii de euro, dar cu bascheți uzați în picioare – „așa e mai cool“, mi-a spus odată una dintre ele, obosită și afumată, în timp ce aștepta tristă taxiul și se uita lung la cravata mea neagră și sobră, prea sobră, după cum vă spuneam.
Cît timp am lucrat acolo ca agent de securitate, nu am avut decît o singură dată probleme cu adevărat, din cauza unui rus bogat și mort de beat care, dînd cu ochii de fetele frumoase și vesele, a dorit să participe și el la petrecerea studențească. Se plimba pe holuri cu o sticlă de șampanie pe jumătate goală între degete, cam așa cum fac nuntașii pe uliță, la nunțile de la țară. Ne-a fost foarte greu să-l facem să renunțe și a trebuit să-l conducem cu forța la un post de poliție, cel mai apropiat, după ce în prealabil rusul a vrut să l miruiască pe unul dintre noi cu sticla de șampanie. Polițiștii în uniformă nu prea știau cum să procedeze în situația dată, iar eu am luat contact, din mers, cu una dintre dilemele fundamentale ale meseriei de bodyguard. E clar că reprezinți o formă de autoritate, dar pe cine anume și în ce condiții? Rusului i s-a dat drumul după o mică amendă, pe care nu cred că a plătit o vreodată, a plecat înjurînd, spunîndu-ne într-o engleză spartă că, dacă se întîmpla așa ceva la el acasă, la Sankt Petersburg, aveam de mult gîtul tăiat – și tot făcea spre noi un gest circular, elocvent.
În timpul distracției, noi stăteam la ușa salonului cu pricina, așteptînd să fim chemați, dar nu au fost niciodată probleme. Doar unii turiști mai curioși, cazați în hotel, doreau să știe ce se întîmplă acolo și eram nevoiți să le explicăm, politicos, că este o private party. Surîdeau rece și plecau imediat. Atunci cînd ai 500 de dolari de plătit pe noapte pentru o cameră ești, în general, un tip de om politicos.
La sfîrșitul petrecerii, la ore mici de dimineață, trebuia să-i conduc pe tinerii mei colegi de universitate (pe unii dintre ei îi recunoșteam de pe holuri, din biblioteci) către taxiuri, surîzînd cu ultimele puteri, stors de vlagă. Ei, tocmai acum începeau problemele adevărate. Fetele din frăție nu prea rezistau combinației fatale de alcool cu canabis și erau foarte greu de condus către taxi. Din cîte am citit și mi s-a povestit, canabisul are puternice efecte anxiogene (vă rog, nu surîdeți fin, acum, cei care au fumat; chiar nu am fost interesat niciodată de așa ceva, cîștigam prea greu banii ca să i ard prostește…), așa că, de multe ori, nu ajungea doar să le duc în brațe, ci trebuia să le și îndes, la propriu, în taxiuri. Și era nevoie de un mare efort de voință, atunci cînd mă rugau să nu le las singure… Și începeau să plîngă. Sau cînd nu-și mai aminteau adresa la care locuiau și trebuia să aștept minute lungi, pe cheiul lacului, să vină prieteni sau părinți. Iar telefonia mobilă era abia la începuturile ei.
Am renunțat destul de repede la această slujbă, după numai o lună, cu toate că era bine plătită față de alte job-uri studențești, tocmai din cauza afurisitelor Taxi-Momente. M am întrebat după aceea de ce „frățiile“ preferau serviciile unor amatori ca noi și nu prestația unor firme de profesioniști, de care Elveția nu duce lipsă. Sînt sigur că nu lipsa banilor constituia o problemă. De la acest episod sînt mult mai empatic față de cei pe care-i numim, puțin zeflemitor, bodyguarzi. Au o imagine proastă, nemeritat de proastă în ochii publicului, fie că este vorba de România sau de Occident. Și asta în ciuda slujbei lor dificile, a problemelor de violență, alcool, furt cărora trebuie să le facă față, cu mijloace precare și lipsă de coordonare. La final, o rugăminte: nu trageți în bodyguard! Indiferent de cum arată acesta. Nimeni nu face meseria aceasta din plăcere. Cu sau fără uniformă, cu sau fără pantofi cu vîrful în formă de cioc de rață.
Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiilor în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română, București. În acest moment pregătește un volum dedicat religiei și sistemului de practici religioase ale romilor.
Foto: flickr
