Biserica Română Unită cu Roma
Biserica românilor ortodocși din Transilvania intrată în stăpînirea Habsburgilor a stabilit în mai multe sinoade (1698-1700) unirea cu Biserica Catolică, păstrîndu-și toate rînduielile bizantine și introducînd limba română în cult pentru prima dată în arealul locuit de români. Așa a luat naștere Biserica Română Unită (cu Roma) care a fost mai tîrziu principalul artizan al ideologiei naționale, susținătoare a Școlii Ardelene și a Unirii Ardealului cu România, la 1918.
O primă prezență atestată a românilor greco-catolici la București este semnalată în primii ani după 1800 de vicarul apostolic romano-catolic, care se adresa episcopului unit de la Blaj rugîndu-l să trimită un preot ca să-i păstorească după legea lor. Sosirea unui preot greco-catolic din Ardeal va dezlănțui însă reacțiunea autorităților bisericești ortodoxe care, mobilizînd Curtea, reușesc să-l expulzeze pe intrus. Desigur, pe vremea aceea, singura referință în București pentru catolicism erau bisericile romano-catolice din oraș – Cioplea și Bărăția – frecventate și de creștinii levantini în trecere prin Principate.
La București, românul din Ardeal aducea cu sine și împărțirea religioasă tipică situației sale, care se exprima plastic în „bisericile ungurești“ – romano-catolică, calvină, luterană – și „bisericile românești“ – ortodoxă și unită. În baza acestei solidarități, a „legii românești“ – de rit bizantin (ortodox) și limbă românească în exprimare –, românul de peste munți de confesiune unită (greco-catolică) coborît în Principate nu prea avea de ales decît de a frecventa, evident, biserica ortodoxă. Cei mai mulți dintre acești români făceau o meserie și, fie prin păstorit, fie prin alte îndeletniciri, se asimilau ușor populației, împărtășind aceleași obiceiuri rituale sau liturgice într-o lume în care elementul identitar era dat de sentimentul prioritar al solidarității de limbă și de sensibilitatea slujbelor de cult bizantin (ortodox).
În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, în alte condiții politice și după ce îndelungata prezență a multor intelectuali uniți sau de ascendență greco-catolică devenise firească la București – unii dintre ei puseseră umărul la fondarea și susținerea Academiei Române (Timotei Cipariu, Gheorghe Bariț, George Coșbuc, Ovid Densușianu, Ion Bianu) –, s-a putut instala o timidă prezență preoțească. Astfel, după 1890, Demetriu Radu, episcopul de mai tîrziu al Oradiei, celebra duminica și în sărbătorile de poruncă la biserica romano-catolică de la Cioplea, unde reușise după 1890 să strîngă în jurul său o mică comunitate de români uniți ardeleni.
Prima parohie greco-catolică a fost însă înființată canonic abia în 1909 de Raymund Netzhammer, arhiepiscopul romano-catolic de București. Trecînd dincolo de reticența regelui Carol I și a lui Ionel Brătianu, încurajat de papa Pius al X-lea și sprijinit de ministrul Spiru Haret, Netzhammer construiește astfel prima biserică greco-catolică la sud de Carpați. Mica biserică „Sfîntul Vasile cel Mare“ din strada Polonă nr. 50, deși de mici dimensiuni, le‑a permis totuși românilor ardeleni să aibă un loc de rugăciune și să-și mențină crezul. Răspîndiți în tot orașul, ei au primit atunci și un preot, Ioan Bălan, viitorul martir și episcop de Lugoj, care pînă în 1920 s-a străduit să susțină în jurul lăcașului de cult o intensă viață pastorală în favoarea celor proveniți din Ardeal.
În teritoriul alipit României după 1919 în urma tratatelor de pace de după Primul Război Mondial, teritoriu care includea Transilvania, o parte din Banat, Partiumul și Maramureșul, jumătate din populația românească era de confesiune greco-catolică (circa un milion și jumătate). Deși părea o ciudățenie, prezența Bisericii greco-catolice la București a continuat să fie o realitate tangibilă. După 1918, comunitatea greco-catolică în jurisdicția Blajului a sporit în Capitală, dar din cauza ostilității autorităților, ea nu a putut să-și mărească efectivele de cult. Geamgiii ardeleni din Bucureștii Noi, toți greco-catolici și originari din zona Calatei (Munții Apuseni), dînd dovadă de curaj, și-au construit o capelă cu mijloacele lor. Ea a fost demolată recent de parohia ortodoxă, care în anii din urmă a construit alături o nouă biserică.
Sistematic împiedicată de autorități în afara teritoriului transilvan, cu toate garanțiile constituționale dobîndite în 1923 ca „Biserică națională“, concentrîn-du-și atenția pastorală mai curînd pe arealul său tradițional din Ardeal, Biserica greco-catolică nu și-a putut stabili centrul în capitala României și nici dezvolta pe măsură instituția în regiune. Deși Parlamentul votase o lege în favoarea construirii unei catedrale greco-catolice la București, ea nu s-a mai putut înfăptui. Nici prestanța politicienilor sau a înalților funcționari de confesiune greco-catolică (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Valer Pop, Ilie Lazăr, Zenovie Păclișanu, Ion Pop, Augustin Vișa) n-a reușit pînă la al Doilea Război Mondial să rezolve o asemenea problemă în înverșunarea politică interbelică marcată de nu puține excese.
În 1938, după multe eforturi, s-a reușit construirea unei noi biserici, după planurile lui Victor Smighelschi, pe dealul Arsenalului, la colțul străzilor Acvila și Sirenelor. Avînd hramul „Adormirea Maicii Domnului“, biserica va fi sfințită în aprilie 1943, cînd jumătate din Ardeal gemea sub ocupație horthystă. Pictura interioară îi aparține lui Traian Bilțiu-Dăncuș, care a introdus în fresca de inspirație bizantină culorile interioare ale Maramureșului voievodal de unde era originar. Ajutat de mai toți studenții ardeleni de la Belle Arte, printre care și Constantin Dipșe, pictorul a lăsat Capitalei un loc inspirat al spiritului creștin românesc transilvan. Aici se află depuse, din 2010, moaștele episcopului martir Vasile Aftenie.
Confiscate după 1948, cele trei biserici greco-catolice din București au fost cedate de regimul comunist Bisericii Ortodoxe. Numeroși credincioși uniți au început să frecventeze bisericile romano-catolice surori sau s-au resemnat în taină, în așteptarea vremurilor mai bune, ca Teodor Carțis, mai tîrziu cunoscutul director al Electrecordului. O întreagă elită unită se adăuga numărului celor care frecventau Bărăția sau catedrala Sfîntul Iosif: profesorul universitar Alexandru Ciplea, familiile Coposu, Anca, Banciu, Bărbuș, Suciu, Pop, Caliani sau nepoții cardinalului Hossu. În acele timpuri grele, episcopi sau preoți clandestini au păstorit cu discreție și prudență prin case particulare o turmă greu încercată din care n-au lipsit persoane consacrate. Nici zorii eliberării după căderea comunismului nu au fost ușori. Biserica de pe strada Acvila, evacuată și închisă după 1985 în vederea demolării, a fost preluată abia în toamna lui 1990 prin voința unor oameni curajoși care au rupt lanțurile, după ce au achitat impozitele restante. Biserica „Sfîntul Vasile“, în schimb, a fost redobîndită abia în 2006, într-o stare deplorabilă, după șaisprezece ani de procese.
Din 2014 există în sfîrșit la București o episcopie greco-catolică, a cărei catedrală, bisericuța centenară din strada Polonă, recent restaurată, face onoare Capitalei. Cunoscută în ultimii ani datorită lui Neagu Djuvara, care o frecventase spre sfîrșitul vieții sale, biserica „Sfîntul Vasile“, zidită după planurile lui Nicolae Ghika-Budești, reproduce în mod inspirat arhitectura bisericilor din timpul lui Ștefan cel Mare. Interiorul lăcașului a avut parte însă de un program pictural mai puțin obișnuit. De inspirație germană, în stilul creat de benedictinii abației de la Beuron pe fondul căutărilor artistice ale curentului Secession, acest proiect se mai regăsește azi doar în decorația iconostasului. O nouă pictură al secco, realizată începînd cu 2015 de maestrul Ivan Karas (Roma), oferă spațiului de cult accente pline de căldură și luminozitate. Cupola pronaosului, absida altarului, scenele cu viața Sfîntului Vasile, dar mai ales portretele celor șapte martiri, declarați fericiți de Papa Francisc la Blaj, sînt expresia dialogului liturgic contemporan dintre iconografia răsăriteană și sensibilitatea occidentală a picturii figurative. La această biserică, în anii ’40, monseniorul Vladimir Ghika celebra duminica liturghia Sfîntului Ioan Gură-de-Aur, alături de Tit Liviu Chinezu – unul dintre cei șapte martiri greco-catolici beatificați recent –, de alți preoți uniți și de numeroșii studenți greco-catolici din oraș, lăsîndu-se inspirați de căile lui Hristos în așteptarea marii cerneri de credință pe care a adus-o persecuția comunistă.
Astăzi, la București, greco-catolicii mai dispun de o elegantă capelă cu hramul „Schimbarea la față“ pe strada Bogdan Vodă nr. 6 și de un mic paraclis în Bucureștii Noi, pe strada Niagara, cu hramul „Sfînta Tereza de Calcutta“. Duminica dimineața, mai ales, se celebrează liturghia greco-catolică și în capela „Sfînta Ana“ a cimitirului Bellu catolic, dar și, la orele amiezii, în două biserici romano-catolice din cartierele noi: la „Sfînta Cruce“, lîngă pasajul Muncii, și la „Adormirea Maicii Domnului“, în Drumul Taberei, la Piața Moghioroș.
Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfîntul Vasile cel Mare“ de Bucureşti.
