Beau o bere şi vreau să-nvăţ
Beau o bere la o terasă din Bonn. E cald, e bine, berea e rece. De jur împrejur, studenţi care beau şi ei, natural, bere. Pe drum, în avion, am citit un număr mai vechi din The Economist, aşa că, acum, stau şi cuget. Sau doar stau. Primo tempo Dacă aş avea mulţi bani, aş cumpăra bere din aia scumpă, belgiană, de import. Habar nu am cît e de bună, dar e scumpă, aşa că trebuie să fie şi bună. Din diurnă, îmi permit doar un draft popular, german. Dacă strîng şi diurna de mîine, am de o "belgiană". Cad la pace cu mine însumi, în loc de două nemţeşti, iau una cu nume de mînăstire. Îmi zic: iaca aşa merge cu economia de piaţă. Dacă îmi place berea scumpă, o să mai iau una, în caz că îmi permit. Astfel ajung la necesarul compromis între ce vreau şi ce pot şi beau cea mai bună bere potrivită portofelului. În funcţie de cîţi băutori sînt pe fiecare categorie, unii producători de bere prosperă, iar alţii dau faliment. Tot filosofînd grele gînduri, mă uit primprejur şi bag de seamă cetele de studenţi. Unii pe la filologie, alţii la inginerie. De ce sînt mai mulţi tineri la studii economice decît la chirurgie? Răspunsul e simplu: piaţa forţei de muncă are nevoie de mult mai mulţi contabili decît de neurochirurgi. Pînă aici e clar. Ce mă fac însă dacă vreau musai să mă fac "maschinenbauingenieur" (echivalentul nemţesc al TCM-ului meu)? Am de ales între mai multe oferte, ca în cazul berii? Păi, nu prea. În Europa continentală, încerc întîi la o facultate de stat. Cele particulare nu sînt extraordinar de bine văzute. La ei, ca şi la noi, faci şcoala pe bani, dacă nu ai fost în stare să intri la cea de stat. Profesorii buni nu sînt destui nici pentru facultăţile mari, de unde să mai fie pentru cele noi, particulare? Asta în primul rînd. În al doilea, dacă încep şcoala (se presupune că am luat examenul) şi, după unu-două semestre îmi dau seama că profesorul de analiză matematică e cam slab, pot să îl schimb? Păi, nu prea. O a doua bere belgiană nu mă obligă nimeni să cumpăr dacă nu-mi place prima, dar să fac încă o dată materia X pentru că prima oară proful respectiv a fost cam slab, sună cel puţin aiurea. Secondo tempo Mai acum vreo şase luni, am avut privilegiul să o intervievez pe doamna Neelie Kroes (o persoană cu totul specială), olandeză, comisar pentru Concurenţă în Comisia Barroso. Îmi spunea că, în opinia sa, dacă România ar fi fost deja membră a Uniunii, Bruxelles-ul nu ar fi avizat prea repede privatizările unor regii autonome de tip Distrigaz sau Electrica. De ce? Simplu. Unele dintre aceste utilităţi (regii autonome) au fost vîndute unor societăţi germane sau italieneşti în care capitalul de stat este dominant (adică tot un soi de regii autonome). Întreba retoric doamna Kroes: "Asta e privatizare sau consolidarea regiilor de stat din Europa?". Interesant. În România, nici măcar zvon de întrebare nu am auzit despre structura de proprietate a celor care au cumpărat monopolurile naturale din România. Remarc tăcerea şi discreţia. Faptul că nu pot să îmi aleg furnizorul de gaz, apă sau curent este suficient de trist în sine. Că deciziile majore privind investiţiile sau calitatea serviciilor mie oferite nici nu mai sînt materie de negociere domestică şi că ţin de factori pe care autorităţile româneşti nu le au sub control, e de-a dreptul enervant. Altminteri, cu tot entuziasmul (bazat în mare măsura pe ignoranţă) pentru privatizarea a tot ceea ce se poate, numai privatizare să fie, se poate afirma răspicat că domeniul monopolurilor naturale de tipul utilităţilor publice este încă în studiu. Pe harta teoriei economice moderne mai sînt încă zone pe care sînt desenaţi lei (hic sunt...). Reţetele de succes nu sînt încă scrise (vezi cazurile nefericite ale căilor ferate sau distribuţiei de apă în Marea Britanie, ba chiar şi cazul sistemului energetic din California). Să revin la berea mea şi studenţii lor Aşadar: berea mi-o aleg singur. Facultatea, la fel. Diferenţa este însă enormă. Dacă prima halbă nu îmi place, schimb marca. La şcoală, nu pot face asta. Nu îmi vine să repet un an doar pentru a schimba unu-doi profesori. De fapt, învăţămîntul (ca şi sănătatea sau sistemul de pensii) reprezintă un monopol natural şi trebuie tratat ca atare. Autonomia universitară se traduce, astfel, printr-un soi de împărţire a lui Distrigaz în Sud şi Nord. Regia autonomă-mamă este, în acest caz, Ministerul. De la facultate iei ce ţi se dă, nu poţi alege ce doreşti să înveţi, în amănunt. Asta nu are de-a face cu forma de proprietate. Facultăţile particulare nu reprezintă "spargerea" monopolului sau privatizarea sistemului, deoarece produsul final este un examen de licenţă pe care îl iei în funcţie de grila stabilită tot de Regia Naţională Învăţămîntul Universitar. Mai mult, fabrica de bere nu îşi poate permite să mă refuze dacă vreau să îi cumpăr produsul. O facultate are voie să-mi respingă candidatura dacă nu corespund grilelor sale de performanţă. Învăţămîntul este, clar, supply-driven, în nici un caz consumer-oriented. De fapt, în ultimă instanţă, întreg învăţămîntul de masă, aşa cum îl ştim azi, produs al dezvoltării industriale, reprezintă un mare monopol natural. Mai rămîne să analizezi pe aceeaşi grilă şi sistemul de sănătate şi pe cel de pensii (Bismarck le-a inventat, la vremea lui) şi te ia durerea de cap. Îţi dai seama de ce sînt atît de puţine cazurile europene de bună funcţionare şi de ce nu (prea) sînt oferite propuneri clare de reformă (scuze connaisseur-ilor, eu nu consider runda Bologna vreo încercare de reformă). Pur şi simplu, economiştii nu au găsit încă reţeta reformei eficiente a monopolurilor naturale. Între timp, mai iau o bere. Belgiană, că-mi permit. Oricum, Bismarck era neamţ. Gabriel Giurgiu este jurnalist specializat în probleme europene, TVR.
