Bani, prestigiu şi lipsă de orizont

- despre moştenirea lui Nicolae Ceauşescu - Recent, în campania electorală care s-a încheiat, l-am auzit pe candidatul Prigoană (nou coleg "de idei" al dlui Sever Voinescu) aducîndu-i un patetic omagiu lui Nicolae Ceauşescu - scopul fiind acela de a-i beşteli pe cei care au cheltuit (sau furat) după 1990 banii pe care acesta ni-i lăsase. Demonstraţia respectivului era: Ceauşescu a lichidat datoria externă a României în 1987 şi, din acel moment, a strîns bani cu intenţia de a înfiinţa o "bancă a ţărilor nealiniate". Deşi falsă din punct de vedere istoric (nu era 1987, ci 1989; nu erau "ţări nealiniate", ci doar ţări nefrecventabile; nu era nici o bancă, ci e doar un zvon post-1990 etc.), o astfel de fantazare îi poate seduce pe naivi. Ca şi oamenii, şi comunităţile au propriile complexe; deseori, cu cît te ştii inferior altora, cu atît îţi doreşti să nu mai depinzi de ei şi să ai propriul drum, separat. În satul de la Dunăre în care-mi petreceam vacanţele şcolare, pe uliţa bunicilor, mai toţi vecinii aveau cîte un nuc în curte. Şi mulţi dintre vecini colportau aceeaşi legendă: cum că la rădăcina arborilor s-ar afla cîte un cufăraş cu bani de aur (celebrii cocoşei) îngropat acolo de cîte un bătrîn (decedat!) al familiilor respective, după stabilizarea din ’47. Sub alibiul că nimeni nu mai ştia, sub umbra largă a nucilor, care ar putea fi locul legendarelor tezaure, nimeni nu se ostenea să le caute. Dar prindea bine să-ţi imaginezi că ai acolo, undeva, o comoară. Dacă vreunul ar fi căutat (şi n-ar fi găsit nimic, bineînţeles), vraja s-ar fi spart. Cam aşa şi cu banca lui Ceauşescu: pentru orice om cu bun-simţ, ideea unei instituţii de credit a ţărilor sărace şi înapoiate (şi subnutrite, cum era România în 1988-1989) care să dea cu tifla Fondului Monetar Internaţional e mai curînd o glumă. Tristă. Spre faliment, dar fără datorii Politica de independenţă economică a României, aşa cum se prefigura ea la începutul anilor ’70, mai păstra încă ceva din entuziasmul epocii celui care o iniţiase - Gh. Gheorghiu-Dej. Înţelegînd prea bine potenţialul politic şi simbolic al industrializării, Ceauşescu a mers pe acelaşi drum; mai ales că drumul părea uşurat de credite occidentale, date României cu o oarecare largheţe. După 1972, organisme financiare, precum FMI sau bănci de prestigiu, înscriau România pe lista statelor privilegiate. Cu preţul acestor împrumuturi externe, regimul a încurajat investiţii masive, mai cu seamă în industria grea şi în industria petrochimică (acest din urmă capitol explică, măcar în parte, atît ambiţiile de savant ale Elenei Ceauşescu, cît şi relaţiile favorizate ale României cu lumea arabă). Proiectele de anvergură cu parteneri occidentali pe care le începuse Dej (precum tehnica agricolă ş.a.) au fost continuate cu altele noi: industria de automobile în colaborare cu firme din Franţa, industria aeronautică în colaborare cu Iugoslavia sau Marea Britanie, iar facilităţile energetico-nucleare erau bazate pe un proiect comun româno-canadian. În limbajul propagandei, Ceauşescu moştenise de la Dej o "ţară socialistă în curs de dezvoltare"; următorul salt calitativ s-a produs pe 7 mai 1971, cînd Conducătorul a anunţat că România intra în "etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate". Împrumuturile în dolari SUA ale României s-au dublat în perioada 1971-1975, cînd încă mai exista speranţa că modernizarea tehnologică a industriei româneşti va readuce înapoi aceste investiţii, sub formă de profit. În parte, în anii ’70, populaţia ţării încă mai resimţea beneficiile acestei politici ambiţioase. Carnetul de economii CEC era un adevărat simbol al stabilităţii vieţii; autoturismul Dacia 1300 (rudă a Renault-ului francez) era şi el un fetiş al modernizării; la fel, concediul estival la Marea Neagră sau în "staţiuni de tratament", divertisment la îndemîna celor mai mulţi dintre români (şi uneori chiar o tentaţie pentru turiştii străini, fie ei polonezi sau chiar germani ori suedezi). Cu o capacitate de lucru cu mult peste nivelul de extracţie local şi chiar peste nevoile ţării, industria petrolieră naţională a fost prima care a avertizat că investiţiile mari sînt dăunătoare, dacă nu-s şi eficiente. Nepricepînd mare lucru din lecţiile şocului petrolier din decembrie 1973 (dublarea preţului de către ţările din OPEC, de la 5 la 11 dolari/baril), România a fost nevoită, începînd cu anul 1975, să importe petrol pentru ca instalaţiile sale prelucrătoare să funcţioneze măcar aproape de parametrii optimi. În decembrie 1979, o nouă dublare a preţului (pînă aproape de 25 de dolari/baril) a adus criza pînă la Bucureşti. Indicele balanţei comerciale a ţării o ia razna; cheltuielile devin mai mari decît încasările, dar, evident, presa nu vorbeşte nimic despre toate acestea; oricum, nivelul de viaţă al românilor o luase încet la vale. În anul 1980, datoria externă a ţării se situa între 11 miliarde (cifra menţionată de Ceauşescu însuşi) şi 14 miliarde dolari (cifra estimată de analiştii occidentali); dar nu această cifră era problema (în fond, România nu a fost nicicînd cea mai îndatorată ţară socialistă), ci felul în care ea era înţeleasă de Conducător. Şi adevărul, simplu, este că Ceauşescu avea marota comploturilor: el a interpretat criza politică din Polonia (declanşată după apariţia, în septembrie 1980, a sindicatului liber Solidaritatea) ca fiind o consecinţă a uriaşelor datorii externe ale acestei ţări (cca 40 de miliarde de dolari). Drept care, pentru a nu încuraja imixtiuni ale "cercurilor financiare externe" în ţara sa, în aprilie 1982 Ceauşescu anunţă noul obiectiv naţional: creşterea exporturilor, în scopul obţinerii de devize pentru plata anticipată a datoriilor. Toate măsurile din anii următori - programul de "alimentaţie ştiinţifică" a populaţiei ("nici o masă fără peşte" etc.), obligarea emigranţilor de a plăti statului şcolarizarea, vînzarea saşilor şi a şvabilor către RFG (cu 7-8000 de mărci per capita), restricţiile deliberate în alimentarea cu energie termică sau electrică etc. - vor fi însumate acestui ţel. Ceea ce, cu preţul unor sacrificii tot mai des ocultate de către nostalgici sau de fripturişti, s-a şi întîmplat: pe 14 aprilie 1989, Ceauşescu anunţă că la sfîrşitul lunii martie România îşi lichidase datoria externă. Mai mult: aveam şi un excedent de cca 3,5 miliarde de dolari, plus unele creanţe de recuperat de la cîteva state rău-platnice. Cu ce folos? Dincolo de orgoliul naţional, aproape nici unul. Economia ţării era restantă la toţi indicatorii, climatul social era în pragul nevrozei colective (care avea să se vadă în evenimentele ce au urmat peste opt luni), iar soliditatea de ansamblu a regimului era precum cea a unui caşcaval cu găuri mari. Chiar şi aşa, cu datoriile achitate, România tot în faliment se afla. A crede că, pe fondul acestei butaforii de proporţii, România mai putea iniţia un proiect al unei bănci internaţionale alternative înseamnă a ne minţi singuri. Unii o fac oricum - ca, de exemplu, dl Pleşiţă ş.a., care au colportat această "dezvăluire" de-a lungul anilor ’90. Drept care, nu mizaţi că această fantasmagorie a banilor puşi de Ceauşescu la ciorapul naţiunii spre folosul Lumii a Treia ar dispărea prea curînd. Ca şi în cazul comorilor de sub nuci, nu contează adevărul, ci iluzia: iluzia că ar fi fost posibil ca România, care-şi gestionase prost propriii săi bani, să ofere credite cu dobîndă avantajoasă unor ţări care-şi gestionau veniturile (şi cheltuielile) într-un mod încă şi mai exotic. Nu săpaţi la rădăcina acestui mit al băncii lui Ceauşescu pentru că nu veţi găsi nici un cocoşel. De ce l-au ţinut în braţe? Dacă în dimineaţa zilei de 28 ianuarie 1983 v-aţi fi aflat pe aeroportul Băneasa, aţi fi fost martorii unui eveniment notabil: pe ruta internă Bucureşti-Timişoara avea loc "zborul inaugural" al primului avion de linie turboreactor Rombac One-Eleven, construit de noi în colaborare cu britanicii de la British Aircraft şi de la Rolls Royce. Ce era deosebit în legătură cu acest zbor? Nimic - în afară de faptul că el este direct legat de o vizită celebră pe care Ceauşescu o făcuse în Marea Britanie, în iunie 1978. E vizita în care - ştie toată lumea - Ceauşescu a fost plimbat cu caleaşca regală pe străzile Londrei, în timp ce translatorul Sergiu Celac îi reda la ureche profundele consideraţii despre vreme ale reginei Elisabeta a II-a. Ei bine, acest gest regal nu a plecat - cum ar putea crede vreun naiv - din respectul reginei pentru liderul român, ci din interesul Marii Britanii de a vinde în Est nişte tehnologii care în Vest nu mai erau (elegant spus) foarte noi. Cu alte cuvinte: pentru ca firma Rolls Royce să echipeze cu motoare avionul R.1-11, regina Angliei a trebuit să-l acompanieze pe Ceauşescu din faţa palatului regal pînă în Picadilly Circus şi înapoi. Acest episod rezumă foarte bine esenţa "prestigiului" de care Ceauşescu s-a bucurat în Occident. Cîtă vreme a fost necesar în puzzle-ul Războiului Rece, liderul român a fost complimentat şi uneori curtat. Ceauşescu nu era un prost; el însuşi şi-a dat seama că sciziunea Est-Vest poate juca uneori în favoarea sa (şi a ţării sale). De Gaulle în 1968, Nixon în 1969 sau Gerald Ford în 1975 au venit la Bucureşti nu pentru că le plăcea zîmbetul lui Ceauşescu, ci pentru că aveau nevoie, fiecare în felul său, de România. La fel, cancelarul german Helmut Schmidt (cel cu care s-a parafat în 1978 schimbul saşi & şvabi contra mărci RFG), la fel chinezul Mao Zedong (care şi el avea nevoie de o ţară socialistă băţoasă, în coasta vestică a URSS). Asta nu înseamnă că fiecare dintre cei amintiţi (şi mulţi alţii) nu ştiau de ce este în stare Ceauşescu la el acasă; indiferent cît de stalinist (re)devenea Conducătorul în politica sa internă, cîtă vreme politica sa externă aducea ceva avantaje statelor opuse Uniunii Sovietice, lui Ceauşescu i-au fost iertate multe. Putem s-o numim ipocrizie, dacă vrem, dar mai corect ar fi s-o plasăm în contextul acelei real politik ce a jalonat deceniile Războiului Rece. Nu este astfel nici o întîmplare că perioada cea mai fastă pentru "prestigiul" peste hotare al lui Ceauşescu a fost cea în care la Kremlin s-a aflat un lider sovietic (Brejnev) în raport cu care românul putea părea chiar liberal. În schimb, cînd la conducerea URSS a ajuns mai junele Gorbaciov (54 de ani avea acesta la învestire, în 1985), Ceauşescu a apărut dintr-odată nu numai mai vîrstnic (la cei 67 de ani ai săi), ci mai ales expirat din punct de vedere politic. Aşadar, povestea "prestigiului peste hotare" a liderului român are două părţi: una, reală, cînd el era rebelul de serviciu din lagărul sovietic; şi a doua, inventată, cînd persoana sa şi politicile lui au ajuns să-i agaseze deopotrivă pe foştii săi prieteni, şi pe foştii adversari. În fine, trebuie spus că şi povestea cu avionul de mai sus a avut un episod secund. Pe 23 martie 1983, pe aeroportul Heathrow avea loc ceremonia dedicată zborului inaugural al avionului Rombac 1-11 pe ruta Bucureşti-Londra. "Salutăm primul zbor al acestui minunat avion, rod al colaborării noastre etc." - ar fi spus un oficial britanic. "De fapt, să ştiţi că primul zbor inaugural deja a avut loc acum două luni, pe o cursă internă" - ar fi mărturisit, cu patriotism, un oficial român. După care, restul serii s-ar fi consumat în aceste dileme: cum anume un avion poate să facă două zboruri inaugurale (era întrebarea britanicilor) şi cum anume un zbor inaugural ar putea fi făcut pe un cer altul decît cerul patriei (era întrebarea românilor). Semn că, indiferent de abilităţile lui Ceauşescu, România comunistă, chiar dacă învăţa acasă engleză sau franceză, nu mai vorbea demult aceeaşi limbă cu Occidentul.