Autoerotism psihic

Fascinaţia pentru procesul do-it-yourself este o plăsmuire recentă, de factură modernă. Obsesia acţiunii directe şi totale a unui creator este o reacţie psiho-culturală de revoltă faţă de automatizarea introdusă de maşini, odată cu apariţia acestora. Înainte, în perioada Renaşterii florentine, spre exemplu, lucrurile care îţi uşurau munca erau simple instrumente. În cazul artei, situaţia producerii lucrărilor implica un atelier în care erau angrenaţi mai mulţi oameni pe lîngă maestrul principal. Totul începe să se schimbe radical odată cu apariţia fotografiei. Deposedaţi de o funcţie socială importantă în zona simbolisticii puterii, artiştii se repliază. Dacă nu vor mai fi „pozari“ de lux, atunci vor face artă de dragul ei. Artistul nu va mai avea subiecte impuse, ci va trebui să facă plonjeul introspectiv şi să aducă la suprafaţă perlele abisale. Accentul se mută pe originalitate şi autenticitate. Premisa romantică se instalează complet, artistul trebuie să fie „genial“, „singuratic“ şi „boem“. Practic, perioada romantică şi prelungirea ei în avangardele secolului XX sînt momentele istorice în care paradigma artistului-demiurg-care-face-totul-din nimic-prin-voinţa-sa-singuratică intră în prim-plan. Această mutare de accent în felul cum trebuie să evolueze artistul (singur şi nu în echipă) modifică şi sistemul din jurul artei. Astfel, cum subiectele artistice nu mai sînt impuse, ci liber alese, se naşte un nou rol în sistemul economic ataşat artei – comerciantul de tip impresar de artişti. Sfîrşitul secolului XX şi începutul noului mileniu perfecţionează pînă la monstruozitate acest sistem în care galeriştii – muzeele – colecţionarii – curatorii imaginează un mediu artistic/antiartistic care pare să fi fost prezent dintotdeauna şi care a creat iluzia indispensabilităţii. Tot sistemul postmodern de promovare a artei pune în paranteze ideea romantică a artistului total. Nu mai e nevoie ca artistul să producă el însuşi lucrări, el va fi un gînditor, un planificator sau un foarte bun şef de echipă. Damien Hirst şi Jeff Koons sînt numele de „firmă“ ce au cîştigat acest joc de-a comerţul. Ei nu pun mîna efectiv să facă nici o lucrare, totul e doar idee implementată de alţii.

Toate aceste aspecte istorice legate de felul cum „produce“ artistul lucrările sînt însă discuţii de tip „miraj“ purtate de oamenii care sînt în afara artei. Cine a petrecut ceva vreme în parametrii de operare de tip artistic ştie că ce iese din atelier, obiectele, mai precis, nu sînt finalitatea artei, ci deşeurile, molozul, şosetele purtate. Ele sînt rămăşiţele procesului, seamănă foarte mult cu lucrările lui Daniel Spoerri, în care resturile diferitelor festine sînt încleiate pe masă, iar masa e ridicată la verticală pentru a fi „privită“. Atelierul artistului, împreună cu biroul intelectualului sau laboratorul privat al omului de ştiinţă sînt feţe diferite ale artei omului de a lucra cu propriul său suflet. Profitul e invizibil, miza atelierului sau a biroului este sănătatea interioară, procesul e o continuă gimnastică psihică. În sensul acesta, obsesia socială pentru DIY apare exact în momentul istoric în care atelierul sau biroul devin spaţii cotropite şi pe cale de dispariţie. Îmi amintesc că înainte de ’89, tatăl meu avea biroul lui. Consemnul era că nu se intră la el cînd glasvandul era tras, decît dacă e cutremur. Această chestiune mă făcea cumplit de curios. Ce face el acolo? Cum poate să stea singur? Într-o zi, curiozitatea m-a învins şi m-am ascuns pe furiş în balconul de lîngă birou. N-am asistat la nimic scandalos, tatăl meu citea, se uita pe pereţi, mai scria din cînd în cînd, era pur şi simplu singur. Ce era special atunci e că timpul de „birou“ sau „atelier“ putea fi petrecut în timpul zilei. Acum, în epoca comunicării babilonice, e nevoie de strategii perfide pentru a putea întreţine o muncă de atelier. De regulă, nu se mai poate face în timpul zilei, ritmul vital e mult prea alert, telefonul mobil sună, nu există respiro. Soluţiile sînt fie foarte matinale, fie vesperale. E un mers pe sîrmă din ce în ce mai greu de menţinut. Dar, dacă mă gîndesc mai „strîmb“, oare nu aşa au stat lucrurile chiar de la început?

Dan Popescu este galerist la H’Art Gallery.