Atunci cînd statul se răzbună pe noi

Dragoş NEAMU
Publicat în Dilema Veche nr. 752 din 19-25 iulie 2018
Patrimoniu şi politică jpeg

Primul lucru la care m-am gîndit înainte de a urmări și de a interacționa îndeaproape cu campania națională de subscripție publică în vederea achiziționării sculpturii Cumințenia Pămîntului a lui Constantin Brâncuși a fost exemplul dat cu un an înainte, în 2015, de către două guverne care știu cu adevărat ce înseamnă valoarea creației artistice pentru o societate și cum aceasta are calitatea extraordinară de a apropia oamenii de cultură. Știam atunci cum statul olandez și cel francez au căzut de acord pentru achiziția comună a două portrete mai puțin cunoscute pictate de maestrul Rembrandt. Acestea se aflau în proprietatea baronului Eric de Rothschild, un binecunoscut bancher și filantrop francez, și au fost cumpărate cu suma de 160 de milioane de euro. 

Pentru specialiști, în acest portret de nuntă, pictat pe la 1634, îi găsim reprezentați, la stînga, pe Marten Soolmans, iar la dreapta pe Oopjen Coppit. Sînt două nume care nu ar fi spus nimic dacă portretele lor nu ar fi fost realizate de Rembrandt și despre care nici istoria artei nu ar fi avut multe de comentat dacă nu ar fi fost introduse în circuitul public, pentru prima dată după 400 de ani. În tot acest timp, au stat atîrnate pe pereții unui castel nobiliar pentru desfătarea înaintașilor baronului și a apropiaților acestora. Mult mai interesantă este povestea din spatele achiziției și rațiunea pentru care aceasta a fost făcută. Fleur Pellerin, ministrul Culturii francez, și Jet Bussemaker, ministrul Culturii olandez, afirmau la acea vreme faptul că au făcut acest gest pentru a oferi garanții europenilor că cele două picturi vor rămîne pe continent, mai exact în cele două țări. Baronul Rothschild a fost chiar simpatic, condiționînd vînzarea operei de artă de promisiunea fermă din partea ambelor state că cele două portrete nu vor fi expuse niciodată separat, mai ales că acest cuplu a trăit fericit împreună timp de secole. Și așa a rămas. Cei doi sînt expuși împreună, prin rotație, cînd la Rijksmuseum, cînd la Luvru. Europa este mai bogată din punct de vedere cultural, iar olandezii, francezii, noi, europenii, avem numai de cîștigat.

Ce are de învățat însă România, după eșecul dorit al campaniei Cumințenia Pămîntului, atunci cînd un demers normal, care oriunde în lume măsoară gradul de civilizație al unei națiuni, a fost transformat într-o răfuială politică și socială? Păruiala asta publică a avut toate ingredientele eșecului, cu multe opreliști juridice aruncate cu generozitate în calea demersului, cu și mai multe proceduri parlamentare care să întîrzie asumarea politică și cu destui „experți“ care s-au întrecut în explicații, care mai de care mai alambicate, despre cum nu se poate duce la bun sfîrșit o procedură, aparent extrem de simplă, de achiziție a unei opere de artă. Și nu una oarecare. Pentru cei care-i detestau pe oamenii fără carnet de partid, era încă un motiv pentru arătat cu degetul și pentru interogarea competențelor guvernamentale ale acestora. Pentru Guvernul tehnocrat, joaca de-a subscripția a fost ratarea unui loc mare în istorie. O asumare a unei decizii ferme de achiziție, cu plata integrală din partea statului, prin exercitarea dreptului de preemțiune, cu modelul franco-olandez ca material inspirațional, ar fi rezolvat problema. Astfel, s-ar fi evitat uzura nervoasă și de imagine la care a fost supus, absolut nedrept, pe parcursul întregului an. În principiu, ideea era bună, pentru că prin ea puteai măsura disponibilitatea românilor de a-și asuma cultura, arta, ca o valoare fără de care nu poți construi o societate modernă. Era un material de lucru prețios pentru sociologie, pentru barometrele culturale și pentru strategiile naționale, regionale sau locale care tratează cultura, la pachet cu creativitatea, într-un mod transversal.

Oricît de dezamăgiți am fost de acest eșec, există o istorie a acestuia care limpezește și explică foarte clar cauzele. În primul rînd, marea majoritate a muzeelor din România nu mai dispun de un plan de achiziții aprobat de autoritatea administrativă în subordinea căreia se află. Ministerul Culturii, cu toate titulaturile și extensiile lui survenite de-a lungul timpului, nu și-a arătat disponibilitatea de a încuraja achizițiile sau nu și-a pus problema dezvoltării și gestionării unui astfel de fond. Mai mult, Ministerul Culturii nu și-a arătat interesul de a-și activa dreptul de preemțiune, prevăzut de lege, în mai nici una dintre situațiile avute la dispoziție, fie că a fost vorba despre un imobil cu valoare de patrimoniu, fie că a fost vorba despre una dintre operele de artă retrocedate. Exemplele sînt nenumărate și muzeele, specialiștii, activiștii din societatea civilă, interesați de soarta patrimoniului cultural, și-au văzut năruite toate speranțele și eforturile depuse pentru dezvoltarea unui impuls esențial de sensibilizare a societății față de temele care privesc valorificarea patrimoniului cultural. Cînd la nivel instituțional, ca politică de stat, nu promovezi o tradiție a recuperării creațiilor artistice de valoare sau a patrimoniului construit, o poveste vie a propriei tale istorii, nimic din societate nu va rezona la drama dispariției acestora. Mai mult, nimeni nu va înțelege arta și pentru ce merită să investești în ea, oamenii vor privi o sculptură ca pe o piatră banală care nu ține de foame, își vor imagina palatul unui fost guvernator de provincie istorică ca pe un loc ideal pentru un spital (măcar așa ar avea o funcțiune care l-ar ține în viață).

Există un raport bine documentat, cu multe exemple și date statistice, realizat de Rețeaua Națională a Muzeelor din România, care explică faptul că, în ultimii 17 ani, au fost retrocedate mii de opere de artă și sute de imobile cu valoare de patrimoniu. Totul a început prin adoptarea în anul 2001 a legislației privind retrocedarea în natură a bunurilor confiscate în timpul regimului comunist din România. Cum era firesc, legea a deschis calea retrocedării patrimoniului mobil și imobil deținut de muzee din întreaga țară. Acest lucru înseamnă că dacă bunul de patrimoniu confiscat abuziv în perioada 1945-1989 mai există, actualul deținător trebuie să îl predea fostului proprietar sau urmașilor acestuia. Acest principiu contribuie la realizarea unei reparații morale și legale în egală măsură, pentru nedreptățile suferite în timpul regimului comunist de numeroși români. Totuși, spre deosebire de alte țări din fostul bloc comunist, România a adoptat principiul restitutio in integrum, fără o analiză de situații posibile în care proprietarii de drept să poată demonstra capacitatea ulterioară de restaurare, de întreținere și, după caz, de refuncționalizare a acestor imobile. În situația operelor de artă, lucrurile sînt mai simple, deoarece aici totul se reduce la interesul proprietarului de a-l menține în circuitul public de vizitare sau de a-l retrage în intimitatea spațiului domestic, pentru propria delectare. Multe puteau fi deja recuperate pentru uzul public, deoarece proprietarii lor și-au arătat mai mereu disponibilitatea de a le vinde statului, de multe ori la prețuri sub cele ale pieței, însă acesta le-a închis ușa în nas de fiecare dată. Atitudinea arogantă a guvernării este tributară unei gîndiri greșite care-l demonizează pe proprietar pentru îndrăzneala de a-și cere înapoi ceea ce i-a aparținut dintotdeauna. Mulți nu au posibilitatea să-și întrețină bunul recuperat, motiv pentru care el trebuie să sufere, să se chinuie și să vadă cum clădirea îi cade în cap. Multe picturi dispar din circuitul muzeelor și sînt vîndute unor colecționari care nu doresc prea multă publicitate. În toate aceste cazuri, statul nu înțelege că se răzbună, de fapt, pe noi toți. 

Dragoș Neamu este expert muzeal. Secretar general al Rețelei Naționale a Muzeelor din România.

Foto: Ema Cojocaru

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

image
Scandalul Dorian Popa versus restaurantul care l-a refuzat pe Cheluțu. „Ne criticați fără să ne cunoașteți” | adevarul.ro
Personalul restaurantului din Turda despre care vloggerul Dorian Popa a spus că nu l-a primit în incintă pe Cheluțu, câinele său, le-a dat replica artistului și fanilor săi.

HIstoria.ro

image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.