Atenție, FRAGIL – aici e depozitat sufletul meu

„În fața vînturilor furibunde, lasă-mă să fiu un fir de iarbă.

În fața zidurilor groase, lasă-mă să fiu o rafală de vînt.”

Robert Sapolsky 

Ce lăsăm în urmă? O întrebare cît o viață, dar voi scrie despre cum nu văd nimic dramatic în ce lăsăm în urmă. Recunosc că îmi este dificil să scriu despre mine, deși discutam cu cineva zilele trecute căruia îi spuneam că tot ceea ce scriem e cumva biografic, fiecare cercetare și scriere a noastră reprezintă o căutare a unui răspuns la o frică a noastră. Frica e parte din noi și ne poate ține în viață atunci cînd are rol de prevenție („sînt vigilent și mă protejez”), dar poate fi in extremisincapacitantă. Ne poate pune la propriu viața „în așteptare”, de frică că nu vom avea succes, că vom eșua, că vom pierde și bruma avută, că ne vom face de rîs, că vom da satisfacție celor care abia așteaptă să ne zică „ți-am spus eu”. Din motive de acest gen ne trăim viața blocați, ca și cum am fi la o răscruce și nu știm în care direcție să o luăm, unii nu avem inspirația, alții nu avem curajul de a o lua pe o cale, oricare ar fi aceasta, și de a vedea pe parcurs cum ne adaptăm la ce ne aduce calea aleasă. Unii dintre noi vrem să fim siguri de pămîntul pe care pășim fără nici un fel de surpriză, vrem doar certitudini, care să ne mențină fragilul sentiment de control și predictibilitate. E fragil acest sentiment, dar noi încă nu am aflat. Boris Cyrulnik scrie despre necesitatea controlului ca mecanism de apărare împotriva nevrozei – cu cît starea de nevroză e mai adîncă în noi, cu atît e mai mare nevoia de control. 

Nu privesc ce este în urmă decît ca făcînd parte dintr-un firesc, și anume trecutul. Lucrurile trăite nu mai pot fi modificate, ele au avut un rost să fie în felul în care au fost, depinde ce semnificație dăm evenimentelor trăite. Personal, am ales să le văd ca fiind experiențe care m-au modificat imens în plan intern, au fost pierderi majore, dar au fost și alegeri greșite fără de care, azi, nu aș fi persoana care sînt. Nu a fost ușor, dar ceea ce am ales să iau din ele a însemnat o creștere uriașă pentru mine. E o alegere permanentă pe care o facem, uneori în mod conștient, chiar chirurgical, alteori pe pilot automat. Mergem astfel inert într-o viață în care la un moment dat ajungem să exclamăm: „Chiar vreau viața asta pe care o am?”, „Care-i sensul ei?”. Dacă mi se permite o scurtă parafrază la titlul unei celebre cărți, Viața ca o pradă, aș spune „viața ca o alegere permanentă”. Desigur că nu are rezonanța titlului inițial, dar simt că viața este o alegere permanentă, pînă la un moment în care ajungem să cunoaștem dizabilitatea și neputința și de acolo, din acel moment, nu mai este o alegere personală. Dar cumva tocmai asta ar trebui să ne dea mai mult sens și bucurie să trăim, proximitatea acelui moment în care nu vom mai putea alege. Să luăm prezentul și să extragem tot ce putem din el. 

Cred că regretăm trecutul din două perspective: una pentru că regretăm unele decizii luate și care au avut poate consecințe dezastruoase mai tîrziu în viața noastră, a doua, cred că regretăm cumva starea de infantilizare cînd nu trebuia să purtăm haina responsabilității pe care o aduce rolul de adult. Era bine să fim copii și să nu fim conștienți de toate lucrurile mici și mari ale vieții, inclusiv de nevoia căutării sensului. Zilele copilăriei aveau sensul senin al jocului, eram ancorați în prezentul zilei, nu în angoasele vieții de adult, care implică loc de muncă, rate la bancă, copii de crescut, relații de gestionat, introspecție, iar peste toate și angoasele existențiale: cine sînt, ce sens au toate astea etc.

Am nostalgia momentelor bune, a unor oameni care au dat sens vieții mele, dar stînd și analizînd onest cu mine însămi, nu aș schimba nimic cu ce este azi. Cred că fiecare zi nouă pe care am șansa să o trăiesc este un dar care aduce mai multă cunoaștere, mai multă claritate și îmi adîncește sensul existențial în care eu mă regăsesc, de a fi bine și de a face bine. Doctorul Oliver Sacks, care este un model datorită umanității sale și lipsei fricii de solitudine, scrie minunat la final de viață, pus în fața unui diagnostic primit, cum că tot ce își dorește este să se bucure de prieteniile cultivate, să scrie, să cunoască mai mult, iar ceea ce simte este recunoștința unei vieți trăite cu sens, cu multe lucruri bune primite, pe care le-a întors lumii prin munca și scrisul său. Cred că trebuie să dăm mai departe, după putința noastră, celor din jur. E un sens bun.

Robert Sapolsky, profesor de biologie și neurologie la Universitatea Stanford, scrie și despre structurile de personalitate alfa, mereu ocupate cu a face și inundate de dopamină, în care se regăsește și el. „La loc în cutie” este o predică a unui reverend din propria experiență. Acesta povestește cum bunica, o femeie evlavioasă, bună, era o împătimită a jocului Monopoly, extrem de ambițioasă atunci cînd îl jucași necruțătoare, iar nepotul își propune să o învingă, își perfecționează tactica la joc și reușește. Bunica înfrîntă s-a ridicat calmă și i-a spus: „Este un joc grozav, dar toate piesele, proprietățile, se întorc la loc în cutia lor. Cam așa e și cu viața noastră, proprietățile, distincțiile se întorc în cutia lor și rămînem cu modul cum ne-am trăit viața”. 

Nu spun că nu am regrete, e imposibil să trăiești o viață și să nu ai. Am. Multe. Îmi lipsesc serile de vineri ale Ateneului, cu a sa muzică liniștitoare pe care singură am învățat să o iubesc. Îmi lipsesc oamenii pe care i-am iubit și care, unii, nu mai trăiesc, alții nu mai sînt parte din prezentul meu, îmi lipsesc momente din trecut cînd rîdeam în hohote, îmi lipsește cum se simte mirosul ploii și cum se aude zarea în cartierul copilăriei mele. Sînt sunete indistincte, dar care au familiaritatea începutului. Îmi lipsesc mama, bunica, Buni de mai tîrziu. Îmi lipsesc sunetul lemnelor care trosneau cînd ardeau în soba copilăriei, mirosul cozonacului făcut de bunica și pregătirile din casă care se făceau pentru ziua în care urma să fie făcut și copt, era o stare de magie pe care bunica o construia. Îmi lipsesc pavajele de piatră pe care le studiam ore întregi, acoperite de frunzele de toamnă, uneori ude de la ploaie, de castanele pe care le adunam și, cu bețe de chibrit, construiam diferite figurine, de prietena mea Teta, cu saboții ei de lemn, cu care mă jucam pe strada copilăriei „elasticul“, ne puneam unghii din petalele florilor și ne făceam semne cînd jucam „De cîte ori? Unde? Și cine?”, iar ea îmi ținea ochii ascunși și, cînd apărea băiatul care-mi plăcea, mă apăsa ușor ca să îl aleg pe el. Din păcate, prietena mea nu mai trăiește, din cauza unui accident, iar plecarea ei a schimbat lumea cunoscută de mine. Sînt amintiri care locuiesc în mine și vor fi cu mine pînă la finalul meu, dar caut să construiesc altele noi și să mă bucur de prezentul blînd de azi. Nu am rețete universale, așa cum nu cred că ceea ce funcționează pentru mine poate funcționa pentru toată lumea, dar unii se vor regăsi în ele, și pentru aceștia mă bucur că folosim cumva aceeași universalitate. O universalitate a fragilității.

Cătălina Dumitrescu este psiholog și scriitoare. A publicat volumul În interior. Momente de întîlnire cu tine însuți, Editura Humanitas, 2022.  

Foto: flickr creative commons