Ascensorul către neant

Îmi tot revine în memorie imaginea unui tînăr de 17-18 ani, fumînd în lift şi care îmi răspunde la atenţionare menţionînd că "de-aia e lege, ca să fie încălcată!". Îmi aduce aminte de anii ’80, cînd regula respectată de toţi era dubla morală, acel "zicem ca ei şi facem ca noi" utilizat la scară naţională ca strategie de supravieţuire. Regimul era unul totalitar, lipsit de legitimitate, iar regulile sale erau general caracterizate drept strîmbe. Era prin urmare firesc să le încalci. Tînărul din lift a crescut însă într-o eră nouă, în care regulile - cel puţin teoretic - ne reprezintă. Statul este, la urma urmei, o simplă convenţie, un contract social, cum descoperise Rousseau în urmă cu cîteva secole, un set de reguli la care toţi aderă şi se angajează să le respecte, pentru a putea trăi în linişte laolaltă. Mai are rost acum o dublă morală? Are rost să încălcăm regulile pentru a obţine un mic avantaj, satisfacerea unei mici plăceri, cum ar fi să fumăm cu cîteva secunde mai devreme, în detrimentul celorlalţi, cărora le afumăm liftul? Sau poate că, de fapt, premisa de la care plec este una eronată. Poate că şi astăzi regulile formale sînt emise doar pentru naivi, iar regula acceptată în societatea noastră este cea de a interacţiona cu ceilalţi impunîndu-ne mai mereu propriile interese şi puterea de moment. M-am obişnuit să văd la televizor tot felul de derogări de la regulă. M-am obişnuit să văd pledoarii convingătoare despre delapidări, afaceri tenebroase, răpiri, urmate de pertractări, dispense, excepţii şi tertipuri care permit evitarea oricărei pedepse. M-am obişnuit să văd preşedinţi care cheamă minerii să planteze flori sau cărora le place prea mult să fie şi jucători, şi arbitri. M-am obişnuit să am contracte ferme şi apoi să primesc banii doar atunci cînd beneficiarul are chef să plătească, fie că e vorba de stat sau o companie privată, mai mare sau mai mică. Trecem zilnic prin întîmplări în care regulile convieţuirii laolaltă sînt pulverizate. Vedem cum maşina ne este zgîriată, pentru că "aici parchez eu, de cîţiva ani", chiar dacă locul cu pricina este de fapt parte a domeniului public şi nu este închiriat nimănui. Se întîmplă adesea ca o persoană să se înghesuie la coadă peste rînd, încălcînd astfel regula elementară a servirii primului sosit. Campionatul de fotbal şi politica ne oferă mereu exemple ale unei flexibilităţi halucinante a regulilor jocului. Există chiar o tradiţie postdecembristă a purtătorilor de diplome universitare, care resping implicarea într-un spaţiu public etichetat drept murdar şi în care regulile civilizaţiei contemporane nu sînt respectate. Ar fi interesant de văzut şi cîţi profesori universitari îndeplinesc cu adevărat criteriile formale ocupării unei poziţii academice şi cîţi beneficiază de derogări de la reguli, la avansarea în grad didactic sau de cercetare. Mai nou, am început să detectez instaurarea unor noi reguli în viaţa de zi cu zi. Cu cîteva săptămîni în urmă, în nordul Moldovei, un tip cu o dubiţă trecea pe drumul public. Un alt tip, cu un Mercedes, şi-a dorit să aibă prioritate, chiar dacă formal nu era îndreptăţit la ea. După ce probabil cei doi s-au înjurat niţel (presa omite să dea detalii în acest sens), cel cu Merţ-ul a scos puşca sa cu gloanţe de cauciuc, a exersat utilizarea ei pe cel cu dubiţa şi a plecat mai departe liniştit. În urmă cu ceva vreme, parcurgeam şpalturile unuia dintre volumele pe care le trimisesem la tipar. Un prieten, coautor al cărţii, m-a sunat să mă întrebe ce s-a întîmplat cu textul său, de ce î din a a dispărut şi a apărut în loc î din i. I-am amintit că Academia a emis de mai bine de 15 ani o regulă, cam aberantă, dar regulă, statuînd utilizarea lui î din a. Multe reviste şi edituri resping şi astăzi regula, refuzînd să o aplice. La urma urmei, este o regulă stupidă... Legitimitatea Să fie oare legitim să încălcăm regulile? Să fie oare normal să mergem către fructele oprite? Istoria omenirii ar putea fi împărţită în trei perioade: la început nu existau nici reguli şi nici fructe oprite. Apoi oamenii au impus din ce în ce mai multe reguli ce trebuiau respectate, încălcarea lor fiind sancţionată drastic. Progresul a însemnat relaxarea continuă a acestor reguli, cunoaşterea realizîndu-se mai ales prin interacţiunea directă cu fructul oprit. În ultima vreme, normativitatea modelelor sociale este dată din ce în ce mai mult uitării. Oamenii îşi pot dezvolta tot mai mult propriul stil de viaţă, cu valori şi atitudini care nu trebuie să fie identice cu ale celorlalţi. Aceasta se reflectă şi în relaxarea regulilor, în timp ce resursele tehnice şi materiale permit consumarea unor fructe altcîndva oprite. Să existe însă limite peste care nu putem trece? Există şi fructe oprite a căror accesare nu este legitimă? Oare de ce încălcăm astăzi regulile, să fie numai dorinţa de cunoaştere? Una dintre regulile nescrise ale perioadei comuniste era cea a dublei morale. A zice ca ei şi a face ca noi constituia un mod de viaţă pe care începeai să-l înveţi încă din copilărie. O astfel de concesie de la morală garanta multora confortul intern necesar supravieţuirii într-un regim represiv. Am reîntîlnit norma repetată adesea în contextul postcomunist. Legitimitatea ei derivă din aceeaşi atitudine faţă de cei care sînt percepuţi a emite regulile: politicienii. Politica este de obicei percepută ca murdară, fiind apanajul celor rataţi în meseria lor sau avizi de putere şi bani. Politicienii sînt etichetaţi adesea drept corupţi, chiar şi în absenţa oricărei informaţii despre persoana în cauză, simpla declaraţie de implicare în politică generînd suspiciuni privind existenţa unor mobiluri necurate. Astfel de oameni pot contribui prin urmare doar la elaborarea unor reguli ilegitime, pe care este oarecum moral să le încalci. Această moralitate derivă dintr-o atitudine generală faţă de lege şi faţă de oameni. Acel rule of law care marchează trecerea societăţilor către modernitate este strîns legat de încrederea şi respectul faţă de ceilalţi. Indiferent cine sînt legiuitorii, să nu uităm că astăzi aceştia nu mai sînt impuşi, ci sînt aleşi prin voinţa majorităţii. Regulile pe care ei le formalizează prin lege nu sînt altceva decît cele pe care majoritatea le-ar formula, alegerea fiind sancţionată prin vot, iar cei aleşi fiind, în definitiv, membri ai colectivităţii, similari ca profil celor din jurul nostru. Numai că avem tendinţa de a-i eticheta rapid pe toţi ca fiind proşti, corupţi, răi. Tindem să nu avem încredere în oameni (datele de sondaj spun că în această privinţă sîntem destul de departe de restul Europei). Prin urmare, ce rost ar avea să respectăm regulile şi drepturile celor din jur şi de ce nu ne-am impune propriile interese? Dincolo de dubla morală şi de respectul faţă de ceilalţi, există alte cîteva mecanisme care ne împing permanent către fructul oprit şi care, de asemenea, nu sînt legate de dorinţa de cunoaştere. Dimpotrivă, ele par a fi mecanisme ce neagă nevoia de cunoaştere, împingîndu-ne mai degrabă către normativism. Mi se întîmplă să văd pacifişti care în situaţii aparent neînsemnate tind să calmeze conflictele invocînd nevoia de linişte: "Lăsaţi-l, ce dacă nu are dreptate, e mai bine să avem linişte aici, faceţi dumneavoastră şi partea lui, ce dacă ia el banii!". Am văzut astfel de atitudini funcţionînd ca noi reguli la coadă, cînd clientul era nedreptăţit de vînzător şi era presat de ceilalţi să treacă peste asta, să plătească din nou serviciul pe care deja îl achitase, doar pentru că vînzătorul părea a deţine un bun rar, iar cei de la coadă nu aveau chef să piardă timp aşteptînd. Am revăzut situaţia repetată în mod similar în mediul academic, în relaţia studenţi-profesor, sau în politică, cînd invocarea interesului superior, de regulă poreclit interes naţional, tinde să fie utilizată excesiv pentru a închide gura celor care şi-ar dori să discute despre o chestiune sau alta - menirea politicii, la urma urmei. Pe de altă parte, pare a exista chiar un consens legat de legitimarea încălcării regulilor, atunci cînd cel ce îşi extinde accesul ilegitim către fructul oprit deţine o poziţie de putere. Derogările de la regulă la ocuparea unei poziţii, la împărţirea dreptăţii, acordarea priorităţii în trafic, acapararea locurilor de parcare, argumentul repetat obsesiv "eu am făcut bani, deci tu eşti prost" nu sînt altceva decît semne ale unor relaţii inegale, în care partea care controlează mai multe resurse caută să-şi impună punctul de vedere dincolo de principii naive, precum dreptatea sau legea. Reflexia acestei stări de fapt o vedem în justiţie, acolo unde singura dezbatere consistentă despre cazuri supuse judecăţii pare a fi cea despre procedură, în care se caută amînarea perpetuă a sentinţelor. Relaţia îmi aminteşte de Evul Mediu, acolo unde era de asemenea legitim ca seniorul, preoţimea locală sau invadatorul de ocazie să aibă mereu dreptate. La urma urmei, ei deţineau puterea, iar fructele erau oprite doar pentru cei care nu aveau resurse să le acceseze. În loc de concluzii Accesul la fructul oprit este un factor indiscutabil al progresului. Se pare însă că la noi, tendinţa de a avea astfel de fructe nu este legată mereu de progres, ci dimpotrivă, de impunerea inegalităţilor, de tradiţionala desconsiderare a semenilor, moştenită de pe la fanarioţi şi perpetuată în varii regimuri politice şi sociale. Inegalităţile de putere şi venit de azi, deja mai mari decît în Europa vestică, tind să întărească modul duplicitar de aplicare a regulilor. Mă întreb dacă nu cumva noi, ca societate, ne distingem de alţii prin faptul că promovăm mai degrabă regula încălcării regulilor formale? Nu cumva respectarea frecventă a regulilor formale este mai degrabă apanajul naivilor? Nu cumva normalitatea românească de astăzi presupune fumatul în liftul ce ne duce, liniştit şi nepăsător, către neant?