Arză-l focul, dascăl?

Publicat în Dilema Veche nr. 884 din 18 - 24 martie 2021
Arză l focul, dascăl? jpeg

Vorbeam, mai deunăzi, cu un coleg, profesor, și îmi spunea, dar era mai mult decît o opinie, era un regret întemeiat pe fapte și date, că profesia cea mai lipsită de stimă și decăzută în ierarhia așteptărilor sociale este cea de profesor. Dintre categoriile socio-profesionale, cea a profesoratului nu e doar desuetă și lipsită de atractivitate, pentru oamenii mai tineri, ci și denigrată pentru slabele sale rezultate. Cercul vicios e destul de evident: după 30 de ani de subfinanțare și pîrjolire politică a pămîntului educației, otrăvită de-a dreptul prin gradul mare de dezinteres și corupere a sistemului, întotdeauna în derivă, devalorizarea și deprofesionalizarea au mers mînă în mînă. Deriva aceasta produce derizoriul existenței. Dacă de-a lungul istoriei statului modern român, inclusiv în perioada comunistă (cu excepția ultimilor ani), a fi profesor sau profesoară era un statut rîvnit, pentru beneficiile sale sociale și chiar financiare, acum absolvenții foarte buni, chiar în domenii sociale și umaniste, preferă să fugă văzând cu ochii de sistemul public de educație, la toate nivelurile sale. De aceea pare aproape o minune să mai poți admira pe cineva care își face din educare o menire. Sau care își urmează menirea împotriva evidenței raționale că intrarea pe porțile școlii va produce multă frustrare și regret. Fapt care se vede și din fața camerelor web, mecanisme pîlpîitoare care ne mediază mai adecvat alienarea deja instaurată în lumea educației românești.

Există profesori buni, profesori slabi, profesori exigenți, profesori superficiali, profesori iubiți, profesori detestați. De cele mai multe ori, aceste predicate se atribuie împreună, căci uneori cel detestat de elevi sau studenți s-ar putea să fie doar prea exigent, cel considerat slab să fie iubit de aceiași elevi și studenți pentru că nu le face viața grea etc. În genere, cei buni au așteptări mai înalte de la educabili, din simplul motiv că se poate, minții aproape nimic nu-i pune limite, dar se învrednicesc și să le împlinească, împreună cu partenerii de joc mai mici (în vîrstă sau în experiență), ceea ce-i face iubiți. Desigur, multe combinații de calități și virtuți pot exista, însă e clar că în ultimii ani sînt din ce în ce mai puțini cei cărora le-am putea atribui.

Educația e treabă de coautorat, iar profesorii pe care îi admirăm au lucrat alături de noi, cu noi, la opera numită autonomie intelectuală și morală. Așa cum se întîmplă și-n istoria artei, nu întotdeauna numele le este reținut sau lăsat la vedere, din tot felul de considerente. Vorbim mai des despre medicul, psihologul sau duhovnicul nostru decît despre profesorii care ne-au supervizat procesul autonomiei. Dacă medicul are o intervenție salutară în momentul critic, profesorului nu i se recunoaște rolul salvator, poate și pentru că școala nu a fost niciodată un caz sau o situație „de viață și de moarte”. Nu este, în sensul vieții biologice, dar pare că omul se vrea mai mult decît animalul uman, se vrea persoană. Pe cît de simplu în concept, pe atît de greu în fapt. Medicul acționează cînd e vremea intervenției, psihologul asistă omul în dezamorsarea traumei, duhovnicul mediază-n transcendent, dar ce face profesorul? Cîte puțin din toate acestea, fără a le rosti așa, și mai mult decît atît. În principiu, profesorul face posibile persoanele autonome, adică eliberează omul din natură, sau de sub tutela unui zeu sau a altuia, creînd existența și-n planul mai înalt al gîndirii proprii și al cunoașterii de sine. Orice profesor bun este cel care îți îndreaptă corect privirea critică către tine însăți sau însuți. Chiar dacă e profesorul de matematică sau tehnologia informației.

Îmi place să glumesc spunînd că am ajuns profesor dintr-o răzbunare, o răzbunare a sorții împotriva celui care a fost elev și student enervant, lipsit adesea de respect pentru profesorii săi. Dar dacă aș fi serios, aș recunoaște că motivul pentru care am ales calea profesoratului vine din admirație. O admirație care a crescut în timp pentru cîțiva dintre profesorii mei. Nu a contat domeniul sau vîrsta lor, ci felul în care s-au dăruit celorlalți și procesului despre care scriam mai sus. Un termen care nu spune nimic este cel de „model”, și nu poți avea admirație pentru modele, care se pot abstractiza atît de ușor și care doar aproximează realitatea fiind totuși pe deasupra ei. Admirația este și era pentru alte ființe, plasate în timp și spațiu ca mine, apariții luminoase în constelația vieții, întru totul reale. O admirație care nu te ține la distanță și care nici nu te captează precum fluturele atras de flacără în doctrinele mistice. Un sentiment care aduce și încîntare, dar e mai mult decît atît. E o garanție pentru practicile vieții, de la contemplare la acțiune, o garanție a faptului că nu ești singur pe lume, că exiști dincolo de organism și de nevoie. E o admirație care acționează asupra ta permanent și la care te întorci chiar și cînd ei nu mai sînt aici, printre noi. Dar ei își continuă forța de atracție și îndemnul implicit de oriunde ne-ar privi de fiecare dată cînd îi gîndim. Nu doar ca un filtru moral sau ca o evaluare, ci ca un companion pe drumul pe care ai luat-o. E un drum fără sfîrșit și plin de regrete, dar e singurul în care te regăsești împlinit. Nu rămîn monumente, plăci memoriale sau alte dovezi palpabile în urmă, și nici nu trebuie să privești înapoi retrospectiv în acest sens. Ci privește în tine și recunoaște: oare ai fi fost cine ești dacă nu ai fi avut alături pe nimeni dintre cei care te-au învățat să fii?

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.