A ataca subiectul prostiei e o întreprindere delicată și „vastă” (ca să citez termenul folosit de președintele De Gaulle). Delicată e pentru că se poate presupune, în mod firesc, că acela care vorbește despre prostie se crede deasupra ei. Iar așa cum spune scriitorul Jean-Claude Carrière, tîmpenia cea mai mare e tocmai să te crezi inteligent. A trage chiar și niște simple concluzii despre prostie e, de asemenea, un demers care se poate încadra în faimoasa definiție a lui Flaubert, potrivit căreia prostia constă în nevoia de a trage concluzii. Și, în orice caz, cînd pomenești despre defecte omenești, există totdeauna riscul să superi pe cineva, mai ales că zicala spune că prostul se simte jignit înainte să-i vorbești. „Vastă” ar putea fi orice discuție și analiză a subiectului în cauză, pentru că prostia nu e doar eternă, ci și infinită, după cum spunea Einstein (observați ce des apelez la formulări celebre, pentru a-mi crea o bună acoperire.) Dimensiunea problemei e scoasă în evidență și de cele aproape 70 de sinonime ale cuvîntului „prost” care se găsesc numai dintr-o primă căutare. Așa că, pentru a nu intra de-a dreptul în infinitate cu această întreprindere pe care o încercăm aici, trebuie cumva să ne limităm pretențiile.
Trebuie, bineînțeles, și să avem unele puncte de reper, să știm de la ce pornim (și parcă nimic nu definește mai clar chestiunea cu pricina decît proverbele sau folclorul – experiența populară e, la acest capitol, de-a dreptul neprețuită). Dincolo de constatările etern valabile însă, ne-am propus să facem un instantaneu al fenomenului în zilele noastre. O fi prostia veșnică, dar formele ei de manifestare se pot schimba în funcție de conjuncturile istorice. Prostia își are și ea modele ei. Evoluțiile lingvistice pot da seama, la rîndu-le, despre cum se modifică percepțiile asupra prostiei.
În zilele noastre, mai greu găsim „proști” ca aceia din tulburătoarea nuvelă a lui Rebreanu, dar îi putem descoperi, în schimb, printr-un simplu click, chiar și acolo unde ne așteptăm mai puțin. Știm deja cu toții că Internetul și rețelele de socializare nu facilitează doar răspîndirea fără precedent a cunoștințelor umanității, ci și reliefarea prostiei omenești la o scară nemaiîntîlnită. Fenomenul își are unele explicații.
Un alt revelator al prostiilor de toate felurile s-a dovedit a fi nefericita situație cu care ne confruntăm de mai bine de un an. Ca fenomen extrem și complet nou pentru actualii trăitori de pe glob, pandemia a stîrnit o mulțime de reacții negîndite și a scos la iveală prostii populare și prostii elitiste deopotrivă. S-a dovedit că atît oamenii mai puțin educați, cît și specialiștii pot fi vulnerabili. Și unii, și alții pot spune sau pot face prostii, ceea ce nu înseamnă că sînt neapărat proști (proștii permanenți sînt totuși rari).
De fapt, nu știm dacă, în timp, cantitatea de prostie e variabilă pe glob, dar în urma testelor IQ s-a observat că inteligența variază oarecum ciclic. În România, de exemplu, studii de specialitate spun că un moment de vîrf al inteligenței medii a populației a fost în 1989. A urmat o scădere dramatică, în primii ani de după căderea comunismului, iar apoi s-a constatat o creștere destul de constantă care durează pînă astăzi. Destul de constante au fost însă, în ultimele trei decenii, și prostiile politice ale căror victime am fost cu toții. Necazul e că prostia poate face rău, ba chiar răul – spune un colaborator al nostru – poate fi considerat o formă de prostie. De remarcat și că inteligența nu e totuși opusul prostiei. Ba, uneori, după cum observă cercetători de seamă ai problemei, inteligența nu numai că nu e un obstacol în calea tîmpeniei, dar ea poate lucra chiar întru sporirea acesteia. În orice caz, după cum spunea Umberto Eco, prostia e cu mult mai fascinantă decît inteligența.
