Ușa

Publicat în Dilema Veche nr. 846 din 25 iunie - 1 iulie 2020
Ușa jpeg

– Am venit douăsprezece ore cu trenul. Vă rog, mă primiți?

Atîta am reușit să îngaim cînd, la etajul cinci al blocului din Sebastian, cartierul Rahova, ușa s-a întredeschis și s-a ivit chipul ciufulit al femeii de vreo patruzeci de ani. Eram sfîrșită de oboseală, nu dormisem de treizeci de ore și mă luptam cu o valiză cum nu se poate mai grea. Pe lîngă cele cîteva haine, nu cine știe ce, căci era august, înghesuisem în ea un mic beci ambulant. Adică varză, cartofi, conserve, fasole verde, porumb în lapte și brînză. Dacă veneam de „la țară” – și muntele meu din nord tot „țară” se numea –, nu se putea altfel. Și-apoi, în cele trei zile cît aveam să stau în București, urma să mănînc și eu o mică parte din belșugul cu pricina, nu?

Pentru mine orașul avea deja miros de struguri striviți sub sandale, de caldarîm topit, de sudoarea din tramvaiele și troleele în care urcasem, un pic și de moarte. Primul drum îl făcusem cu zece zile înainte, cînd lucrurile se așezaseră ceva mai clar. O rudă prin alianță avea în capitală o mătușă, doar că era greu de găsit, cîteva zile s-a chinuit să-i afle numărul de telefon, oricum n-o mai văzuse nimeni de vreo douăzeci de ani. Femeia trăia singură, undeva în Pantelimon. Mare noroc am avut să răspundă și, după o clipă de gîndire, să spună da, poate să vină. După care a dictat adresa și-a dat și niște indicații, ce autobuz să iau din Gara de Nord și unde anume să schimb. Și-atunci aveam o geantă burdușită, dar măcar știam încotro mă duc, femeia fusese avertizată, nu ca acum, cînd deja mă vedeam făcînd cale întoarsă în gară.

Cum să stau trei nopți în sala de așteptare? Curajul mă părăsise încă de cînd îi zărisem sărind peste linii pe copiii aceia în corpuri de bătrîni. Aveau frunți brăzdate adînc și-ntre pleoape un lipici de care nu se poate scăpa. Tocmai intram în Gara de Nord cînd am dat ochii cu ei. Strălucea totul, deși nu era decît șase și-un pic, iar eu nu-mi puteam dezlipi fața de geam. După Brașov, unde trenul staționase jumate de ceas, am numărat cel puțin cinci vînzătoare de cafea și de ciocolate miniaturale. Intrau în compartiment, se-așezau în fața ta, scoteau termosul și paharul de plastic și te întrebau dacă să-ți toarne sau nu. Nu, mulțumesc, n-aveam nevoie. Apoi, cu puțin înainte de oprire, s-au ivit aurolacii. Încă nu știam ce-i cu ei, că viețuiseră mereu pe străzi, iar acolo, în canalele din fața gării, își încropiseră cele mai stranii adăposturi. Mult mai tîrziu aveam să aflu despre Bruzli, cel care-i conducea și care-și construise o locuință fără uși, în încăperile căreia pătrundeai prin niște decupaje circulare, ca și cum te-ai fi strecurat într-un canal.

În dimineața aceea cînd veneam pentru prima oară-n capitală, unde nu cunoșteam pe nimeni, i-am văzut mai întîi pe acești mici stăpîni ai peroanelor. Apoi am luat bilete, m-am descurcat cu transportul, am ajuns cu bine în Pantelimon unde mă aștepta „mătușa”, o femeie cu privire rea care, după ce mi-a golit geanta, m-a lăsat în cămăruța ce dădea spre bulevard. Tramvaiele mi-au duruit o noapte în cap, dimineață urma să susțin proba orală, eram șapte pe-un loc. Mi-a picat ceva provocator, am luat zece, ce bine, dacă nu intram la facultate trebuia să mă reangajez în barul în care lucrasem peste vară. Eram pe cont propriu, părinții nu aveau cum să mă susțină.

Cînd m-am întors în Pantelimon cu un admis mare care mă făcea să zîmbesc întruna, un băiat mi-a pus un buchet de flori în brațe. Am încremenit, n-am înțeles ce-i cu asta, după care am grăbit pasul. Abia după o vreme aveam să văd la televizor reclama cu adolescentul care, tot așa, îi dădea unei fete o floare ca să apară apoi textul cu dacă vrei un week-end de vis la cabana cutare de pe cel mai minunat versant al Bucegilor, acesta-i primul pas.

Am coborît în stație cu gîndul că poate plec în seara aceea, deși nu mai prindeam trenul de cinci. Mai era unul care pornea la opt seara. La taraba de legume se vindeau de toate, dar mai ales niște struguri arămii, cu pielița crăpată. Le-am simțit mirosul, însă am trecut mai departe, aveam bani doar de bilete. Niște oameni strigînd și gesticulînd s-au bulucit afară din gang. Oare ce se întîmplase? O Salvare tocmai se pierdea pe bulevard. Ce necaz, i-am auzit spunînd, biata de ea, ce-o fi adus-o în starea asta? N-avea mai mult de șapteșpe ani. Să știți că era nebună. Adică nu se putea să fie decît nebună.

Abia cînd am ieșit din lift la etajul nouă am îndrăznit să mă uit spre curte prin ochiul murdar al ferestrei. Încă se vedea urma trupului zdrobit, iar sîngele nu fusese curățat. Nu mai puteam rămîne nici o secundă. I-am mulțumit „mătușii” și i-am zis că mă întorc peste zece zile, la probele scrise.

Acum, iată, mă aflam din nou în București, doar că nu în Pantelimon, ci în Rahova, bătînd la ușa unor oameni pe care nu-i văzusem niciodată. Cum de se întîmpla asta? Ei bine, cu două zile înainte de-a porni încoace, am zis să-i telefonez „mătușii”. Nu mi-a răspuns nimeni. Am încercat să sun de la poștă de nu știu cîte ori, nu pricepeam ce se întîmplase. Centralista care se ocupa de interurban, o tînără pe care o știam din vedere, a apelat și pe cont propriu, însă degeaba. Știi ce, mi-a zis ea văzîndu-mă tot mai abătută, încerc să vorbesc cu fratele meu... Cum? Avea un frate-n București? Și de ce-ar face asta? Nu-mi venea să cred. Doar că fratele ei, a continuat ea, maistru militar și cu trei copii, nu avea încă telefon fix. Era greu să-l găsească, trebuia să sune la vecini. Dar o să reușească, eu să plec fără grijă. Apoi, pe un colț rupt dintr-un registru, mi-a scris adresa.

Am traversat țara cu sentimentul că totu-i degeaba. În gară mi-am consumat toate fisele încercînd să dau de „mătușă”. Abia cînd mi-am pierdut și cea mai mică speranță am scos adresa mototolită și-am început să întreb în stînga și-n dreapta: cu ce mijloc de transport aș putea ajunge aici? Pînă la urmă am nimerit la un tramvai pe care l-am așteptat vreun ceas. Apoi mi s-a făcut rău de la cum mă hurduca, de la cum nu mîncasem, de la atîta vară. O sudoare rece mi-a acoperit fruntea, abia cînd am coborât la Sebastian și-am tras adînc aer în piept mi-am revenit un pic. Mirosea a catran, fusese o noapte fierbinte, tălpile se-afundau în trotuar. Mă opream din zece în zece metri, căci geanta-mi rupea brațele. Cine avea să-mi deschidă, cum să primești o străină în casă? În ce fel aveam să ajung eu a doua zi, la opt, pentru prima probă scrisă, în amfiteatrul de la Universitate?

Pînă la etajul cinci m-am tîrît pe scări, blocul era nou, liftul nu mergea, oare să nu fac de pe-acum stînga-împrejur? Ce rost avea? Totuși, nu puteam să renunț în ultima clipă. Nu! Ochii mi s-au umplut de lacrimi, o să sun la ușa asta orice-ar fi, o să bat în ea pînă-mi deschide cineva. Și-am bătut, de mai multe ori, însă fără folos. Abia cînd am dat cu pumnii, am auzit mișcare. O clipă, imediat! Și mi-a deschis doamna aceea cu ochii lipiți de somn.

– Ce-i, s-a întîmplat ceva? Ea fusese de serviciu în tura de noapte și-acum...

– Vă rog să mă primiți, am întrerupt-o, n-am unde merge. Ea a încremenit, nu mult, doar cîteva secunde, căci am început să explic, sînt cutare și am adresa de la domnișoara recepționistă Anda, v-a sunat, nu? Nu sunase, ea nu știa nimic despre asta, soțul plecase de dimineață, iar copiii erau la școală.

– Intră! Mai bine vorbim înăuntru! Cînd ziceai că ai examene?

A doua zi. Și trebuia să dorm neapărat, ajunsesem la capătul puterilor.

– Bine, mi-a zis ea și-apoi s-a prezentat simplu, Maria. Aveau însă puțin spațiu, foarte puțin. Va trebui să dorm în pat cu fetița lor de nouă ani, n-avea cum altfel. Ar fi vrut ea o casă mai mare, dar și asta era bună, nu se putea plînge, cine mai avea apartament nou după Revoluție?

În august 1993, la nouăsprezece ani, am venit să dau admitere la Facultatea de Litere din București. Cei care mi-au deschis ușa și m-au găzduit trei zile, cît au ținut examenele, erau niște străini. Nu știu dacă azi ar mai fi posibile întîmplări ca asta. Cum s-au petrecut lucrurile după ce-am aflat rezultatul, am scris parțial într-o carte. Cum s-a așezat mai apoi Bucureștiul în mine, cu straturile-i de fantastic, de cruzime, de nostalgie, cu obsesia mea pentru literatură, cu iubirile și mai ales cu nenumăratele-i povești încerc să înțeleg în fiecare zi a vieții mele. Ce nu pot să-mi imaginez nici acum e cum ar fi fost dacă nu s-ar fi deschis acea ușă.

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Cartea Reghinei, Editura Humanitas, 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ce rămâne după dezbaterea Macarena. „Suntem afectați de o traumă colectivă. Am moștenit aceste traume și le dăm mai departe“
România are nevoie de intervenții de durată pentru a scăpa de traumă, spun psihologii. Studiile demonstrează că principalul inamic al ieșirii din cercul vicios al violenței domestice este propriul trecut: de cele mai multe ori, victima devine abuzator sau continuă să rămână victimă toată viața.
image
Simona Halep a reapărut în clasamentul WTA, pe locul 58, pe site-ul oficial al Billie Jean King Cup
Românca a fost convocată la națională pentru meciul cu Ucraina.
image
Rusia susține că a ucis sute de soldați ucraineni cu o „bombă cu vid”. Kievul: „Sunt prostii absolute și propagandă”
Rusia afirmă că a ucis un număr mare de soldați ucraineni cu o așa-numită „bombă cu vid”, într-o declarație pe care Ucraina a catalogat-o imediat ca fiind absurdă.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.