Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice

Publicat în Dilema Veche nr. 944 din 12 – 18 mai 2022
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg

În primăvara anului 1914, Rusia era printre țările cu cele mai mari rate de creștere (e drept că plecase foarte de jos). Dar, în toamna aceluiași an, pe fondul mobilizării precipitate a armatei, recolta (bună, atunci) a rămas în parte neculeasă. În anii 1914 și 1915, efortul de război al imperiului țarilor a fost considerabil. Din păcate, recolta din 1915 a fost slabă – pentru că forța de muncă era pe front. În vara lui 1916, intrarea României în război nu a ușurat sarcina rușilor – dimpotrivă. Și, spuneam, în acel an 1916 s-a potrivit și o recoltă atît de slabă încît, în martie 1917, la Petrograd, femeile au ieșit la protest împotriva sistemului de cartele (introdus în luna precedentă). Cum protestele nu au fost niciodată agreate în Rusia, și mai ales în timp de război, poliția militară a țarului a intervenit și, la ordinele unui general considerat inept, pe nume Habalov, a deschis focul asupra manifestanților (revedeți începutul romanului/filmului Doctor Jivago?). Peste cîteva zile, pe 15 martie, țarul Nicolae II a avut cea mai proastă idee a vieții lui – să abdice; n-a rezolvat criza, dar a semnat în avans condamnarea la moarte a lui și a întregii familii.

O lună mai tîrziu, pe 16 aprilie 1917, un bărbat cu barbișon ajungea cu trenul în gara Petrograd, întrebîndu-se dacă va fi primit de cineva cunoscut sau dacă nu cumva va fi de-a dreptul arestat. Spre surprinderea lui, a fost primit de un număr considerabil de fani politici. Numele individului era V.I. Lenin. În cele două săptămîni care au urmat, încurajat de primire, s-a pus pe scris (noctambul și, probabil, opioman, scria noaptea cu mare eficiență) – și așa au rezultat „tezele din aprilie”.

O pace a noii Rusii cu Germania va urma, apoi un lung război civil intern (mai întîi între „bolșevici” și „menșevici”, apoi între „roșii” și „albi” etc.), apoi diverse experimente economice (precum NEP-ul), apoi o Constituție nouă (în decembrie 1922), prin care lua naștere entitatea pe nume URSS. Coincidență sau nu, în același an 1922, în Italia, un ex-socialist pe nume Benito Mussolini, autointitulat fascist, lua puterea la Roma.

Precum spunea părintele Filofei...

Apropo de Roma: puțin după 1530, un călugăr rus pe nume Filotei/Filofei, încă trist de pe urma căderii Constantinopolelui în mîna turcilor, a prezis că Moscova va fi A Treia Romă (după Roma antică și după Bizanț): „Două Rome au căzut, a treia rezistă, iar o a patra nu va mai fi” – ar fi prezis călugărul.

Mai profund decît și-ar putea imagina cineva, patria fondată de Lenin s-a altoit perfect peste fraza apocrifă a cucernicului Filofei. Imperiul Țarist, în extinderea sa spre vest, jucase, vreme de secole (XVI-XIX), diverse doctrine ale agregării: cînd îi convenea, spunea că e puterea care îi apără pe slavii persecutați în estul și sudul Europei; sau, în alt context, spunea că îi apără pe ortodocșii amenințați de islamici (cum erau, atunci, și Țările Române) sau de catolici (cum erau, pe-atunci, ucrainenii de azi, în conflict cu polonezii și protejați de ruși pînă-ntr-acolo încît au fost, de fapt, înghițiți). Aceste doctrine, zise panslavism și panortodoxism, au dat combustibil expansiunii rusești – ele ofereau legitimitate conflictului cu Imperiul Otoman (în sud-est) și cu Imperiul Habsburgic (în vestul Europei). La rîndul ei, URSS va folosi aceeași rețetă: doctrina agregării, în cazul său, a fost marxismul (la drept vorbind, un marxism post-Marx, pentru că încă rămîne o întrebare ce anume ar fi spus Karl Marx dacă ar fi ajuns să trăiască în URSS – i-ar fi plăcut?; s-ar fi sinucis?). Iar ideologia care a stat la baza Uniunii Sovietice, mai ales post-1945, a fost nu atît comunismul intelectualist al lui Marx, ci internaționalismul lui Lenin – potrivit căruia toți muncitorii lumii erau frați între ei, iar prima lor datorie era să apere URSS.

Pentru URSS, internaționalismul a funcționat precum panslavismul sau panortodoxismul din timpul țarilor. O singură Marie, două pălării – sau, să fim mai preciși, o cușmă (țaristă) și o șapcă (proletară). Dar în țeasta de sub ele curgea același set de reflexe.

Fără extindere, imperiul intră în criză

Cu trecerea timpului, devine evident că Uniunea Sovietică nu a fost decît o altă întrupare, în alt context, cu alți actori și altă ideologie, a aceleiași lungi povești imperiale: URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist. Uitați-vă pe hartă: imperiul lui Nicolae al II-lea din 1914 a fost perfect continuat de imperiul sovietic de după 1947. Și nu numai continuat – ci și expandat, pentru că însăși logica existenței imperiului rusesc, alaltăieri, ieri și azi, este tocmai continua sa extindere. Cînd nu se extinde, imperiul rus intră în criză.

Revoluție? Oarecum. Dar, mai ales, continuitate

Faptul că revoluția rusă din 1917 era, în subtext, o mișcare periculoasă a fost bine înțeles de succesorul lui Lenin – adică de I.V. Stalin. Revoluția e bună – doar pînă cînd preiei puterea. Inițial revoluționar, Stalin a devenit, apoi, conservatorul prin excelență: nu numai că a preluat o anumită paradigmă imperială (internaționalismul lui Lenin), dar a și transformat-o într-o dogmă într-atît de lipsită de nuanțe încît URSS a devenit, la începutul anilor ’50, un autentic Al Patrulea Reich, teoretic în drum spre comunism. Imperiul rus, de fapt, abhoră schimbările bruște – deși, tocmai din cauza imobilității politice, a avut parte (și foarte probabil va avea) de revoluții, de un format pe care acum nu-l bănuim. După Stalin (1924-1953), următorul conservator ajuns în capul statului a fost Leonid Brejnev (1964-1980) – după un episod de relativ dezgheț, în timpul cvasi-reformatorului Nikita Hrușciov (1953-1964). Rețineți această succesiune spiralată între conservatori și reformiști – pentru că ea ne conduce la următorul nivel al analizei.

Cinci probleme perene

Uniunea Sovietică are (cel puțin) cinci caracteristici pe care le-a moștenit de la Imperiul Țarist și pe care, aproape ad litteram, le-a predat succesoral/patrimonial mai departe.

i) În primul rînd, manipularea limbii. Cînd au luat puterea (acasă sau în alte țări), regimurile sovietizate au monopolizat cuvinte și sintagme, deturnînd sensul. În Europa comunizată, doar comuniștii și aliații lor erau democrați sau progresiști. În contradicție cu istoria națională, bunăoară, în România de după 1945 partidele care creaseră democrația și progresul societății românești, așa imperfecte cum erau ele (precum liberalii, țărăniștii, social-democrații ș.cl.), au devenit reacționare, iar democrația era rezervată doar prietenilor URSS. După același model, Germania comunizată era în mod oficial numită democrată (ca și Coreea de Nord de după anii ’50...). La fel, regimul partidului unic era numit popular, apoi socialist – ce nonsens politic! Deci, dacă Rusia din martie-aprilie a.c. e într-un război pe care-l numește „operațiune militară specială”, această manipulare semantică e parte dintr-o istorie rusă cu mult mai veche, chiar și decît comunismul – recitiți paginile despre exil ale scriitorilor ruși din generația lui Dostoievski și veți vedea că definirea oficială a termenilor a fost mereu deficitară acolo.

ii) A doua caracteristică, spuneam, e necesitatea unei extinderi perpetue. Imperiul Țarist s-a extins, în trei secole (XVI-XIX) spre est, sud și vest (în Europa și Asia). URSS și-a continuat extinderea pe alte continente, ajungînd în America Latină, Africa, oceane sau poli. Prin atacul asupra Ucrainei din 2014-2022, Rusia de azi duce mai departe o tradiție. Sau cel puțin, acolo, mulți ruși acceptă acest lucru.

iii) După 1990, țările din Europa central-orientală au tins să se reîntoarcă la democrație; fiecare dintre ele avea, în trecutul modern, un precedent democratic, mai slab sau mai pregnant. Dar Rusia (țaristă, sovietică sau post-URSS) nu are cum să se întoarcă la democrație – pentru că, în fapt, n-a avut-o niciodată. E un detaliu de luat în seamă. La drept vorbind, nu-s de vină rușii – ei, pur și simplu, istoric vorbind, n-au cunoscut o altă practică de guvernare decît autocrația. Și, de regulă, oricîte zigzaguri am face, finalmente ne întoarcem tot la ceea ce cunoaștem mai bine.

URSS și testul Spiderman!

iv) Apoi, mai e problema conducătorului. Aici, regimul URSS a reinventat cea mai mare farsă a Istoriei: autocratul/dictatorul deghizat în părinte/protector. Stalin (un prim între egali, potrivit ideologiei oficiale) a fost în realitate mai puternic decît toți țarii Rusiei de după 1800. În România, Gh. Gheorghiu-Dej sau N. Ceaușescu au avut mai multă putere decît oricare dintre regii României. Și la ce le-a folosit? Au capotat cu toții – pentru că au neglijat regula nr. 1 a puterii, enunțată în testul Spiderman (benzi desenate, Marvel Comics): cu cît mai multe puteri, cu atît responsabilități mai mari! E clar, URSS (și toate clonele ei) au căzut la acest test. Dar există vreun altul la care să fi reușit, pe termen lung? Nu pare.

v) În fine, o caracteristică eventual optimistă: în Imperiul Țarist, cît și în URSS, au existat cicluri de guvernare – după un țar sau conducător sovietic autocrat/conservator/dictator urma un altul mai deschis, să zicem reformator. Istoria țarilor oferă această dualitate. Apoi, în URSS, avem un Stalin (conservator), un Hrușciov (reformator), un Brejnev (conservator), un Gorbaciov (reformator), apoi spargerea URSS, apoi Elțîn (reformator al Rusiei), apoi Putin (incipient-conservator), apoi Medvedev (cvasi-reformator), apoi iar Putin (tot mai conservator etc.).

Dileme post-URSS

Cum va evolua lumea rusă post-sovietică? E o întrebare de 30 de ani (deja), de cîteva războaie – și de o mie de puncte. După Putin va urma un alt lider, al cărui profil n-avem cum să-l intuim acum. Problema e că, la 100 de ani după Imperiul Țarilor, Rusia – fostă sovietică, actual revanșardă, dar mereu cu nostalgii imperiale – încă își caută identitatea.

O va găsi, în afara unei spiralate stări de război? Poate că, de fapt, aceasta e complexa întrebare – ce anume a preluat comunismul rusesc de la țarism și mai apoi a lăsat în urmă? Ce reflexe? Ce instincte politice? Ce tip de oameni? Ce imagine a lumii? Ce s-a ales de acea A Treia Romă promisă (creștinilor) și de acel (comunist) viitor luminos?

Adrian Cioroianu e profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai recentă carte (editor): 1921-2021. A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, Editura Polirom, 2021.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
„Tobol”, arma secretă a lui Putin care bruiază semnalul GPS . Unde este plasată?
O arma secretă a Rusiei ar bruia sistemul GPS de navigație prin satelit al avioanelor și navelor comerciale, în regiunile din Marea Baltică, Marea Neagră și estul Mării Mediterane, potrivit The Sun.
image
Marea Britanie este „pe picior de război”. Ce anunț a făcut premierul Rishi Sunak din Polonia | VIDEO
Aflat într-o vizită oficială în Polonia, premierul britanic Rishi Sunak a declarat marţi că va creşte bugetul pentru apărare până la 2,5% din PIB. Sunak a subliniat că Marea Britanie „nu se află în pragul războiului”, ci „pe picior de război”.
image
„Pitești, am auzit că îți plac dungile”. O reclamă Sephora jignește miile de victime ale Experimentului Pitești. Reacții acide
Sephora România, filiala celebrului lanț francez cu produse de înfrumusețare și parfumuri, a postat pe pagina de Facebook și pe Instagram o reclamă jignitoare asociată cu teribila închisoare Pitești, unde mii de deținuți au fost torturați de comuniști. Postarea a fost ștearsă după câteva ore.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.