Se întîmpla într-un orășel anonim din Ardeal care nu avea mai mult de 10.000 de locuitori, calea ferată se oprea acolo – ultima haltă a trenului personal care venea de la Oradea, dincolo de ea începeau munții. Se construiseră blocuri comuniste cu patru etaje, însă nu se „inventase“ termoficarea și pe atunci nu existau centrale termice de apartament, așa că toată lumea se încălzea cu lemne, stive întregi de lemne se înălțau, toamna, în spatele blocurilor, apoi erau adăpostite prin garaje, unde arareori se mai găsea și cîte o Dacie veche, tot pe butuci. Din nou toamna, toată suflarea feminină a orașului se aduna în jurul unor plite imense – plite comune, le spuneau –, alimentate cu aceleași lemne de prin pădurile din jur, ca să coacă vinetele și ardeii. Grămezi întregi de vinete cumpărate aproape pe degeaba de la mica piață din apropiere. Nu se găseau unt, carne și salam, în schimb legumele erau ieftine și proviziile necesare. Vremea zacuștii era o sărbătoare în sine care se repeta an de an și, la fel ca alte evenimente asemănătoare, dădea un ritm orașului, marca o trecere de anotimp. Totul se desfășura conform unei bune organizări, la fel cum se întîmplă și cu nunțile din Ardeal – orice nuntașă/nănașă/fină de profesie are un carnețel în care își notează unde a fost, cît a dat, cît a costat meniul, unde mai trebuie să meargă, pentru că și nunțile sînt, în fond, o obligație, eu vin la tine, după care vii tu la mine. Existau carnețele și în cazul zacuștii colective, cu programări la plită, pe zile, pe ore, deși oricum toate stăteau acolo de dimineață pînă seara cîteva zile la rînd, așteptînd în picioare sau cele mai în vîrstă pe scăunele din alea mici, pliante, de pescar, să isprăvească cea de dinainte, era în același timp și un prilej de bîrfă colectivă. Nunțile despre care povesteam se puneau la cale tot acolo, se discuta despre te miri ce, în vreme ce un fum subțire, albăstrui, nu unul greu și încărcat precum cel de grătar, se ridica deasupra blocurilor comuniste jupuite. Mi-amintesc zumzetul subțire al vocilor de femei întretăiate, taca-taca, în timp ce mîinile nu le stăteau o clipă, întorceau vinetele de pe-o parte pe alta pînă se făceau negre ca tăciunele, după care începeau deja să le pigulească, nici nu mai conta care ale cui erau, de fapt era vorba despre întrajutorare, despre supraviețuire. Apoi zacuștile începeau să fiarbă ore în șir în niște cazane mari din tablă și abia atunci apărea concurența și se făcea schimb de rețete, una și aceeași, în fond, cu mici variațiuni, mai multe boabe de piper, mai puține frunze de dafin, mai pune ulei, că dacă nu e uleioasă nu ține, dar uleiul e scump și nu se găsește, femeile se agitau în jurul cazanelor prin aburul gros de fiertură, printr-un hocus-pocus apăreau și borcanele recuperate de prin căminele copiilor care erau la facultate la Cluj sau la Timișoara, acum erau spălate, curate, străluceau în lumina încă generoasă a unui soare de octombrie, totuși mai spre seară se lăsa frigul, mamă-mare, pune pe tine un flanel, că dup-aia te plîngi că te dor șalele! Aveam 6-7 ani și totul mi se părea o vrăjitorie, un soi de ritual șamanic, niște femei care țopăiau în jurul focului și făceau incantații. Și bărbații ce făceau în tot acest timp? – mă veți întreba. De obicei, bărbații „cuminți“ care nu erau la crîșmă, pentru că preferau o viață mai sigură, mai domestică („Dacă mai bei, nu-ți mai gătesc!“ e o replică pe care am auzit-o sub diferite forme în Ardeal), cărau. Cărau obedienți saci întregi de vinete, de gogoșari, de ceapă, apoi cărau borcane goale și pline dintr-o parte în alta, urcau și coborau întruna pe scările blocurilor de patru etaje, mișunau ca furnicile, uneori mai aveau grijă de focul de sub plite, dar niciodată nu stăteau la discuții, era sub demnitatea lor de bărbați să ia partea la toată cleveteala aia. Dar las’ că venea și vremea lor, pe la începutul lui noiembrie, cînd se făcea țuica și cînd de plăcere încărcau sacii cu prune în Dacii deja burdușite, cei care aveau de gînd să producă „industrial“ (adică să le ajungă pînă la primăvară și să mai dea și la alții), tocmeau cîte o căruță, pentru că țuica nu se „producea“ niciodată în spatele blocurilor comuniste și sub ochii nevestelor care puteau să i supravegheze de la balcoane, exista mereu cîte un cazan misterios, cel mai bun cazan, într-un sat îndepărtat, și întreaga operațiune dura o zi întreagă, atunci își permiteau și ei să vină beți acasă, că deh, de la abur, de la damf, te îmbeți ușor. Așadar, venea și vremea celuilalt trib să se desfășoare, iar proprietarul cazanului era un soi de maestru de ceremonii, stătea beat non-stop de prin octombrie pînă spre final de noiembrie, cînd focul de sub cazan era deja stins și nimeni nu mai avea nici o prună, abia atunci se trezea, încerca să se dreagă cu ceva moare, căci nevasta pusese de mult varză la murat, se apropiau sărbătorile și vremea sarmalelor. Dacă momentul zacuștii colective a fost unul care mi-a marcat copilăria (habar n-am dacă se mai practică acest obicei în orașele mici din Ardeal), la țuică am fost pentru prima dată anul trecut, la marginea unui sat unde întorceau căruțele și exista o șandrama pînă la care înotai prin noroaie. Zacusca e vrăjitorie, țuica e alchimie pură, cu alambicuri și picurători, însă, în principiu, ritualul e cam același. Și aici există programări, chiar dacă bărbații nu-și mai pierd timpul să-și noteze pe carnețele, cum o să uite ei tocmai ziua cea mare? În fața șandramalei așteaptă mai mulți să se gate jinarsul ăluia de dinainte și între timp degustă din diverse licori care diferă doar prin calitatea prunelor, proprietarul cazanului primește cotă parte de la fiecare și îi servește pe ceilalți mușterii. Stau în picioare în zloată ore, zile, fumează și dau țoiuri pe gît, vorbesc despre beneficiile „produsului“, dacă stai să-i asculți jinarsul capătă dimensiuni mitologice, e panaceu universal. Îl știi pe cutare care a avut ulcer de voiau să-l opereze de urgență la Cluj și nu s-a lăsat, că nu ajunge el la cuțit? Două săptămîni a băut dimineața pe stomacul gol jinars de prune cu miere de albine, miere curată, nu așa, și n-a mai avut nici pe dracu’. Îl știi pe moșul ăla pe care îl durea un picior, abia mai putea să meargă de șontorog ce era? Jinars de prune, cam juma’ de kil pe zi și frecție cu jinars de prune la piciorul bolnav, acum moșul îți dansează la nuntă. Dar ăla care avea albeață la ambii ochi, vedea totul ca prin sită? Tot cu jinars de prune s-a dres, nu știu cum a făcut, s-o fi spălat pe ochi, l-o fi băut, să-l întrebăm. Matale cîți ani îmi dai? – mă întreabă proprietarul cazanului-minune. Zic 70, ca să-l flatez, deși arată de mai mult. „Optzeci și doi de ani fac în ianuarie! Și n-am avut în viața mea o boală care să mă pună la pat, n-am mai fost la doctor de cinci ani, iarna o răceală nu fac… să vă zic care e secretul?“ Nu, nu trebuie să-mi spună, pentru că e la mintea cocoșului – jinars de prune.

În general, cele două triburi, femei și bărbați, se tolerează reciproc, atît zacusca, cît și țuica sînt de fapt prilejuri de a se mai separa unii de ceilalți și de a le da sentimentul de apartenență la un grup. Așa a fost de cînd lumea, o lume veche pe cale să se piardă mai ales în orașele mari. Doar prin Obor, toamna, mai bîntuie spiritul zacuștii, al țuicii, al murăturilor, mai vezi bărbați care cară saci și femei care cumpără borcane goale. Unul dintre locurile mele preferate este cel al murăturilor, în clădirea mică de la capătul pieții unde pute a varză acră de-ți mută nasul. Aici găsesc mereu doi bătrîni, un el și o ea care vin tocmai de la Rădăuți cu castraveții lor murați perfecți, nici prea acri, nici prea sărați, nici fleșcăiți, mai degrabă cronțănitori. Cumpăr mai mereu de doar 5 lei, dar se bucură că mai trece cineva pe la ei, în acel colț uitat al pieței, îmi dau zeamă de varză pentru ciorbă pe gratis. Mă întreb oare de ce vin tocmai de la Rădăuți ca să-și vîndă castraveții în Obor. Poate castraveții în sine sînt doar un pretext și e altceva la mijloc – nevoia de a-și găsi un rost, de a avea o utilitate, o călătorie care le dă vieții lor un sens acum, spre final. E la fel ca atunci cînd primești un borcan cu zacuscă sau cu dulceață de la o bunică, o mătușă sau chiar de la o femeie de la țară care nu îți este nici un fel de rudă, însă simte nevoia să-ți dăruiască ceva. E multă dragoste acolo, în borcanul acela.