„Cum se coace zmeura, cum cresc merele, cum se petrec alte fenomene în natură“, astfel apar şi există – scria Virginia Wolf – cărţile în lume. Dacă zmeurişul cărţii este, astăzi, la noi, tot mai bogat, lipsesc, în schimb, de cele mai multe ori, potecile de acces. Acolo unde ar trebui să fie căile cele mai simple şi mai la îndemînă, creşte (din nepricepere, dezinteres, incompetenţă) un hăţiş greu de trecut. Primul traseu blocat sau încă (mereu?) în lucru este cel al şcolii, acolo unde, de douăzeci de ani, se reformează metode, concepte, instrumente (nu-i vorbă, importante şi ele) şi se ignoră conţinuturi. E suficient să comparăm programele şcolare liceale din ultimul secol (punctul de plecare poate să fie instructiva carte realizată de Alina Pamfil şi Ioana Tămâian – Studiul limbii şi literaturii române în secolul XX, Cluj, 2005), ca să observăm că programa actuală este cea mai conservatoare, neîndrăznind să aducă în uzul elevilor literatura actuală. Doar cîteva exemple: programa din 1908 îl includea pe Octavian Goga (27 de ani), cea din 1934 se încheia, la clasa a VII-a (penultima de liceu) cu Panait Cerna (n. 1881) pentru ca ultima clasă liceală să fie rezervată în întregime numai scriitorilor contemporani (extremi contemporani, cum am zice astăzi); programa din 1967 îi cuprindea pe Nichita Stănescu (34 de ani), D.R. Popescu (32 de ani), Marin Sorescu (31 de ani). Astăzi, în 2011, sîntem tot acolo. Lista autorilor canonici, adică obligatorii (pe care, trebuie spus, cei mai mulţi profesori n-o depăşesc), se încheie tot cu Marin Sorescu (75 de ani de la naştere). Profesorii reformişti ajung să predea la clasă tineri scriitori optzecişti (aflaţi, adică, între 50 şi 60 de ani) sau, în cel mai fericit caz (rarissim), texte de Simona Popescu (46 de ani), iar aceştia sînt consideraţi un fel de eroi ai didacticii. Am auzit adesea spunîndu-se că profesorii de română de azi n-ar fi pregătiţi să predea literatură actuală. Refuz să cred (ca să dau un singur argument) că profesorii de acum sînt mai nepregătiţi decît cei de la sfîrşitul anilor ’60 (mulţi dintre ei instruiţi în anii ’50) care au reuşit să-i predea, la sate şi la oraşe, pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori Ana Blandiana.   

M-am referit doar la literatura prezentă în liceu, dar, din nefericire, hăţişul se întinde peste şi încurcă mai toată programa şcolară. Manualele de citire ale celor din ciclul primar reiau, de zeci de ani, aceleaşi texte gata plicticoase sau devenite astfel prin reluări abuzive, în care elevii identifică cuvinte frumoase (de tipul promoroaca sidefie, fulgul strălucitor etc.), dacă nu conţin şi producţiile versificate (cam de nota 5) ale chiar autorilor de manuale. Atîta vreme cît avem o literatură pentru copii excepţională (de la Ana Blandiana şi Constanţa Buzea la Daniela Crăsnaru, Grete Tartler, Alexandru Muşina sau Ioana Nicolaie – ca să rămîn în acelaşi perimetru al ultimelor decenii) nu înţeleg de ce trebuie să recurgem pentru educaţia copiilor noştri la zmeura creată în laborator. Sigur, ar mai fi un detaliu: autorii de programe şi manuale ar mai trebui să-şi facă timp şi pentru citit literatură.   

Departe de mine gîndul că literatura actuală ar fi mai bună decît cea a epocilor trecute; vreau doar să subliniez că stă în puterea acestei literaturi să le vorbească elevilor despre lumea lor, despre dilemele şi valorile ei, să se transforme, aşadar, în calea de acces spre zmeurişul inepuizabil al cărţilor de ieri şi de alaltăieri. Pentru că întrebarea primă a cititorului (şi cu o atît mai mare acuitate a celui tînăr) este: Vorbeşte această carte despre mine? A doua potecă plină de gropi se află în administrarea jurnaliştilor din paginile de cultură ale ziarelor. În sfertul (jumătatea)  de pagină pe care îl (o) au la dispoziţie, s-ar putea face recomandări atrăgătoare, în loc de a rezuma sau de a reproduce comunicate editoriale; din păcate, destui dintre ei sînt deja plictisiţi de literatură, nu lasă să se vadă c-ar citi ei înşişi, sau oricum nu prea des.  

Rămîn, prin urmare, la mare preţ, recomandările pe care cititorii şi le fac între ei. Cum sîntem aproape de vacanţă, îmi îngădui să intru şi eu în acest joc. Pentru cei mai mici, aproape-cititori, cred că nu trebuie ocolită reeditarea (revizuită, cu o prefaţă de Irina Petraş, la Editura ASCR din Cluj) a remarcabilului ciclu de cărticele ale Constanţei Buzea: cinci volume, de la Cărticică de doi ani la Cărticică de şase  ani. Pentru cei mari, merită căutate romanele excelente ale anului 2010, încă în librării: Gabriela Adameşteanu – Provizorat, Polirom; O. Nimigean – Rădăcina de bucsau, Polirom; Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii, Polirom; Ioan Groşan – Un om din Est, Noul Scris Românesc, Tracus Arte; Tatiana Dragomir – Cara aurita, Limes; Bogdan Suceavă – Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, Polirom; Ruxandra Cesereanu – Angelus, Humanitas; Marin Malaicu-Hondrari – Apropierea, Cartea Românească; Adrian Petrescu – Dansul focului sau 21. Roman despre o Revoluţie care n-a avut loc, Humanitas. Sau mai recentele (dar la fel de captivante) romane datorate Editurii Polirom: Marta Petreu – Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului; Dan Lungu – În iad toate becurile sînt arse; Caius Dobrescu – Minoic, 2011. Aş da oricînd mai departe subtila şi profunda autoficţiune a Magdei Cârneci – Fem, Cartea Românească, ca şi jurnalele apărute de curînd, scrise de Mircea Cărtărescu – Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas, şi Radu Petrescu – Prezent şi în acelaşi timp străin. Jurnal  1977-1982, explorări interioare de mare densitate, făcute fără cruţare.   

 

Sanda Cordoş este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi autoare a mai multor cărţi, printre care Ce rost are să mai citim literatură? (Editura Compania, 2004).