M-am născut în toamna lui 1987, într-un cartier muncitoresc din Brașov. În jurul meu erau puține semne care să facă remarcabil acest antepenultim an al regimului comunist. Poate doar posibilitatea ca Steaua să repete performanța din Cupa Campionilor Europeni, însă, așa cum spune una dintre mantrele preferate ale comentatorilor sportivi, belgienii de la Anderlecht și-au dorit mai mult victoria. Totuși, noiembrie ʼ87 avea să rămînă în memoria colectivă și în istoria noastră recentă nu pentru incapacitatea echipei manageriate la vremea respectivă de Valentin Ceaușescu de a întoarce scorul de 3-0 de la Bruxelles, ci pentru revolta muncitorilor de la fabricile din orașul numit, odinioară, Stalin, împotriva fratelui cel mare, Nicolae. Exasperați de politica de austeritate dusă de regimul Ceaușescu, muncitorii de la „Steagul Roșu” au dovedit că acțiunea colectivă e posibilă și că ordinea spontană funcționează: pe 14 noiembrie, schimbul de noapte oprește munca, iar a doua zi, de dimineață, cîteva sute dintre ei pornesc spre sediul Comitetului Județean al PCR, unde li se alătură tovarăși de la „Tractorul” sau „Hidromecanica”.

Cu salariiile din nou reduse, pîinea pe cartelă, apa caldă și electricitatea cu un program intermitent, muncitorii brașoveni îi provocau lui Ceaușescu cel mai mare șoc de la greva minerilor din Valea Jiului (1977) încoace: chiar și omul nou, cel pe spinarea căruia era pusă făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, mai are nevoie să mănînce ori să nu înghețe în apartamentele din cartierele brutaliste răsărite ca urmare a planurilor aberante și ineficiente economic de urbanizare și industrializare forțată.

Desigur, nimeni nu-i poate nega creativitatea lui Nicolae Ceaușescu în materie de politici de austeritate care, din punct de vedere culinar, dovedesc un spirit de-a dreptul protocronist: alimentația sa științifică (presărată deseori cu postul intermitent și produse pe bază de soia) mai că a devenit, azi, un trend de wellness. Apoi, reducerea dramatică a consumului de energie electrică ori carburant își găsește un ecou în planurile actuale de a salva lumea de capitalism prin „descreștere economică” (degrowth). Totuși, oricît de genial i se spunea că este în Carpați, Ceaușescu n-a inventat austeritatrea la români – cel puțin nu în istoria noastră recentă. Aceasta începe cu celebrele „curbe de sacrificiu” din anii ʼ30 ca urmare a Marii Crize, revine cu luminița de la capătul tunelului pe care o puteam vedea mai bine dacă strîngeam puțin cureaua, după cum repeta obsesiv Victor Ciorbea, și își găsește cea mai recentă încarnare în tăierea salariilor din sistemul bugetar și creșterea fiscalității, măsuri orchestrate de Guvernul Boc 2 și Traian Băsescu. Apoi, austeritatea la români pare a fi o afacere transpartinică și transideologică, cu o largă susținere atît în rîndul țărăniștilor, liberalilor, comuniștilor sau democrat-liberalilor care și-au zis o vreme conservator-populari, nu doar apanajul mult huliților „neoliberali”, orice ar mai putea să însemne acest termen aproape golit de conținut în ziua de astăzi.

Au tăiat, dar au și furat: despre psihologia morală a austerității

Cercetători din domeniul psihologiei morale precum Jonathan Haidt tind să spună că modul în care ne traducem realitatea socială, politică sau economică este, într-o primă fază, unul intuitiv. La fel cum papilele gustative ne ajută să distingem între cele cinci gusturi de bază, intuițiile noastre morale, formate pe parcursul a milenii de evoluție biologică și socială, sînt structurate în jurul a cinci perechi de fundamente morale: grijă/vătămare, corectitudine/înșelăciune, loialitate/trădare, autoritate/subminare și sacralitate/degradare. Deosebit de relevant pentru tema noastră este cel de-al doilea fundament, acesta „evoluînd ca un răspuns la problema adaptativă a beneficierii de răsplata cooperării fără a fi exploatat”.

Este de netăgăduit că austeritatea reprezintă una dintre traumele colective trăite de români în ultimul secol. Această traumă este dublată însă de faptul că aplicarea măsurilor de austeritate a venit de fiecare dată la pachet cu o distribuție inegală a sacrificiilor. În interbelic, celebra afacere Skoda s-a suprapus „curbelor de sacrificiu” cerute unei societăți care de-abia făcuse primii pași în modernitate. În anii ʼ80, caviarul era în continuare nelipsit în cartierul Primăverii, anii ʼ90 sînt dominați de somnul liniștit păzit de acronime precum SOV și FNI, iar figuri precum Monica Iacob-Ridzi ori Elena Udrea nu vor rămîne în istorie pentru contribuțiile aduse lumii tineretului și sportului ori turismului și dezvoltării regionale.

Dacă admitem că cel puțin cîteodată austeritatea este necesară (eu cel puțin cred că da, mai ales dacă o înțelegem, așa cum o definesc unii economiști, drept „o soluție de avarie, un set de politici publice dependente de un tip particular al unui eșec al statului”), atunci trebuie să fim atenți la ce fel de narațiune morală construim în jurul viitoarelor momente în care le vom cere celor mai vulnerabili să strîngă cureaua, căci altfel ne vom trezi cu niște oameni care vor prefera să poarte mai degrabă bretele peste cămăși verzi pentru că niște trendsetter-i vor începe să le gîdile din nou intuițiile morale despre corectitudine și înșelăciune.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane al Academiei de Studii Economice din București și cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Foto: wikimedia commons