Despre subiectele în dispută se scrie în general simplu în presa noastră – pentru că pe nimeni nu interesează nuanţele, ci numai confirmările, aşa că nu ai decît să-ţi alegi locul, la stînga sau la dreapta problemei, deasupra sau dedesubtul ei, şi să dai drumul la texte. Important e să fii crezut şi urmat, ca un lider (de opinie), aşa încît trebuie să manifeşti fermitate în primul rînd – şi logică doar dacă mai rămîne loc în fundal. 

Pînă la urmă, flamura se flutură cu muşchiul, nu cu nevroze intelectualiste. Subtilităţile-s pentru fătălăi, iar analiza-i obicei pidosnic, după cum sugerează şi alcătuirea cuvîntului. Îndoiala e permisă doar cînd e dubitaţie, capcană retorică întinsă fraierilor de contra-opinenţi care ar crede că, prin miracol, ai fi chiar dispus să te apleci (oleacă) asupra argumentaţiei lor. 

Aplecare, da! dar niciodată altfel decît din dispreţ.  Pe de altă parte, chiar dacă aici, pe Dîmboviţa, problema (oricare-ar fi ea) e-n pariu cu veşnicia, care s-o-ngroape prima pe cealaltă, nimic nu impune şi opinionistului să-şi menţină mai mult de-un ciclu electoral poziţia faţă de ea. Sub scuza că numai boul e consecvent, orice titirez se pretinde „deschis la minte“, chiar dacă asta nu-l face decît, cel mult, un anti-bou, orice-ar fi însemnînd asta. În societatea vocilor publice autohtone, ştim cine pe care cracă stă – fireşte, doar pînă la prima zburătăceală. Aici, eşti cu sau eşti împotrivă – şi dacă nu eşti cu, atunci negreşit eşti împotrivă. Măcar pentru un timp.  

***

Cînd, în apropierea Paştelui din ’92, şefa mi-a spus că voi relata de la prima vizită oficială a regelui Mihai în România, nimic nu era-n dubiu. În chestiunea respectivă, ziarul Azi era înainte de orice „antimonarhist“, la fel cum era şi antiţărănist, antiliberal şi, în general, anti-orice era antifesenist. Publicaţia era un membru viguros al societăţii opinioniştilor autohtoni, ca atare fermă în alegeri şi neinteresată de subtilităţile unei dezbateri veritabile republică vs monarhie.

Că, la ziarul Azi, regele n-avea prea multe şanse la simpatie, nu se-ndoia nimeni. Că omul ar fi avut dreptul la un tratament jurnalistic, nu ideologic, nu-mi amintesc să fi preocupat pe cineva. Cînd am plecat în urmărirea coloanei oficiale din dimineaţa aceea, n-aveam nici eu vreo îndoială asupra tonului materialului. Regele nu era cu noi, oricine-ar fi fost „noi“ în perioada respectivă, carevasăzică neîndoielnic era împotrivă, aşa că trebuia „zdrobit“, descrierea uzuală de pe culoarele redacţiei, „cu verb puternic“, a tratamentului rezervat pentru ceilalţi. Doar că, undeva de-a lungul acelei zile, „zdrobirea“ regelui a devenit oarecum... nepotrivită. Omul pe care veniseră toţi să-l vadă, ei bine, chiar părea un tip rezervat, mai degrabă surprins şi încurcat de toată atenţia, neştiutor într-ale politicii de miting, care i-ar fi impus atunci discursuri bombastice, promisiuni înfăşurate-n hiperbole şi încuscriri în masă în baia de mulţime de la sfîrşit.  Or, dacă omul nu putea fi zdrobit, poate că ar fi trebuit dezbătut sistemul – doar că asta nu interesa pe nimeni. Nu era cu muşchi, nu era cu flamură. Sigur era cu nuanţe. Clar era neinteresant. Aşa că am scris despre adoraţia mulţimii, în loc să scriu despre subiectul adoraţiei mulţimii. Recunosc, n-a fost tocmai jurnalistic să iau peste picior atîţia oameni deodată, dar nici n-a fost o zdrobire propagandistică. Mă şi mir că ziarul m-a publicat; în condiţiile de atunci, de fapt nu compusesem un reportaj de atmosferă – semnasem, practic, o opinie separată. Rămîneam republican, dar eram din ce în ce mai puţin fesenist. Eram deja suspect de gîndire proprie. 

***

Partea proastă în pseudodezbaterea republică vs monarhie, care revine periodic în actualitate, cu mai multă sau mai puţină vigoare, este că, întotdeauna, ne concentrăm pe persoană şi ignorăm sistemul – şi sîntem gata să luăm în calcul schimbarea sistemului doar pentru că, astfel, s-ar schimba şi persoana.

Acum, că ne-am dezîndrăgostit de Băsescu, am vrea pe altcineva în loc – doar că, uite, începem să avem şi noi deja un trecut în amoruri politice, deci dezamăgiri. Şi pe Iliescu l-am iubit în proporţie de 87% în 20 mai 1990, doar ca să divorţăm în 1996 (şi să ne răzgîndim patru ani mai tîrziu – s-au mai văzut împăcări în dragoste, nu?). Şi pe Milu l-am dorit, dar numai vreo doi ani, după care am ţopăit de bucurie cînd ne-a anunţat că l-a-nvins Securitatea, ca atare nici nu mai candidează. Cît despre Băsescu – aşa cum îl huiduim acum spontan, cînd face greşeala să apară-n public, aşa îl ovaţionam deunăzi spontan, cînd se-ndura să mai apară şi el în public.

Atunci cum aş putea crede că vorbeşte cineva serios despre adoptarea unui sistem în care figura reprezentativă e acolo pe viaţă, cînd limita noastră de suportabilitate în această privinţă e mai mică de patru ani? Mai mult: în dezbaterea aceasta, aşa şchioapă, incompletă cum e ea, s-au insinuat, inevitabil, tot soiul de necrofagi ai politicii autohtone, care cred că reputaţia se cîştigă prin încercare şi eşec şi că principiile sînt ceva din cauciuc care se-ncalţă cînd e noroi în curte. Oamenii aceştia, despre care nimeni n-ar fi bănuit vreodată că ar fi regalişti, se freacă de familia regelui în speranţa că astfel vor mai şterge ceva din mizeria de pe ei. E ca şi cum un vierme ar insista că dă dovadă de bun-gust pentru că roade mere golden. Ce nu prea vrem să acceptăm e că nu omul garantează sistemul, ci invers. Nu ne place pentru că, de fapt, „sistemul“ sîntem noi toţi. Noi îl facem să funcţioneze şi noi îl determinăm să eşueze.  Ne-ar trebui măcar un succes înainte să optăm pentru încă un eşec. 

Vlad Petreanu lucra la ziarul
Azi în 1992, cînd a relatat despre vizita regelui Mihai. Astăzi este moderator la postul B1 TV şi blogger la www.petreanu.ro

Tema acestui dosar a fost discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România joi, 9 iunie. O puteţi asculta aici.