De-a lungul vieții sale itinerante, Andrei Scrima a avut întîlniri și prilejuri care i-au pus în valoare înzestrările excepționale și discernămîntul spiritual – virtute și probă supremă a unei vieți consacrate. După episodul indian, adevărată poartă a destinului, tînărul Scrima avea să-l cunoască pe Patriarhul ecumenic Athenagoras – figură profetică a dialogului ecumenic – și să-i devină unul dintre cei mai apropiați colaboratori. Îl va reprezenta ca observator la Conciliul Vatican II cu o eficacitate și o suplețe admirate unanim de interlocutorii din epocă și va continua să fie, în diverse medii ecleziale și intelectuale, vocea în sintonie cu „solitarul din Fanar”: „În persoana părintelui Scrima – scria în 1969 Olivier Clément – tradiția spirituală cea mai înaltă a Ortodoxiei venea în sprijinul lucrării Patriarhului”. De altfel, discreția inerentă celui care construia punți improbabile cu doar cîțiva ani înainte era balansată de rolul său public de „reprezentant personal” care oferea interviuri, ținea conferințe, formula puncte de vedere esențiale în dinamica de atunci a Bisericilor. Dacă privim lista publicațiilor părintelui Scrima, vom observa că cele apărute în deceniul al șaselea reprezintă mai mult de jumătate din tot ce a încredințat tiparului pînă la sfîrșitul vieții. E doar o măsură exterioară a intensității unui timp pentru care părea să se fi pregătit dintotdeauna.

Ceea ce distinge prezența lui Andrei Scrima în acei ani în care aproape totul părea să fie cu putință în relațiile dintre Biserica ortodoxă și cea catolică este calitatea mărturiei sale. Roluri în promovarea unei schimbări „în duhul Evangheliei” între cele două lumi creștine ale Europei, separate de nouă secole de schismă și de geopolitica postbelică, au avut și alte figuri ortodoxe de anvergură, dacă ar fi să ne amintim doar de mitropolitul Meliton al Patriarhiei Ecumenice, căruia Papa Paul VI avea să-i sărute picioarele sub privirile consternate sau entuziaste ale confraților. Însă părintele Scrima, în preajma vîrstei de patruzeci de ani, avea o acuitate, o respirație, o perspectivă care reușeau să formuleze prezentul, la care participa direct, cu tot cu semnificațiile sale viitoare. Știa foarte bine ce își doreau părțile să spună și să audă, dar nu făcea din aceasta mesajul său principal. Chiar și atunci cînd oferea răspunsuri jurnaliștilor, dornici să se orienteze în imediat, miza sa era de a-i face să privească mai în adînc și mai sus, dincolo de carnea evenimentului. Într-un interviu amplu pentru cotidianul La Croix, imediat după întîlnirea istorică de la Ierusalim între Paul VI și Athenagoras, la care fusese părtaș, Andrei Scrima insista asupra „transparenței” celor două persoane care nu anexau evenimentul, ci exprimau cu desăvîrșită naturalețe „planul imprevizibil al lui Dumnezeu” ce se actualiza astfel. Sensul acestui imprevizibil divin, al prezenței lui Dumnezeu în istorie, capabilă să înnoiască, să convertească, să schimbe radical situații încremenite, îl captiva și-i traversa întreaga mărturie.

Căci ce altceva este reflecția sa teologică, pledoaria sa pentru dialog, efortul de a face posibile întîlniri și de a transmite chipul lăuntric al Ortodoxiei în lumea care-l ignora, decît o mărturie a celui care ascultă planul lui Dumnezeu? Viața tînărului Scrima fusese o suită de momente imprevizibile, în care chemarea „din polul plus” s-a manifestat cu neputință de tăgăduit. Convertirea, binecuvîntarea lui Ioan cel Străin, plecarea în India, comunitatea de la Deir-el-Harf, încrederea lui Athenagoras – toate convergeau nu spre consolidarea unei certitudini de sine, ci spre acordarea propriei vieți cu ritmurile Providenței. Iată de ce părintele, ca purtător al unei binecuvîntări speciale, era convins că rostul său – și al oamenilor Bisericii în general – este de a deveni transparențe ale planului lui Dumnezeu, receptacole ale imprevizibilului divin. Ce s-a petrecut în jurul Conciliului Vatican II, prin răsturnarea zidurilor indiferenței și ale polemicii, avea toate semnalmentele unei „epifanii”: Răsăritul și Apusul se regăseau recunoscîndu-și originile comune, tradiția care izvora din ele, fraternitatea pe care secolele de separație nu o stinseseră. Pentru părintele Scrima era esențial ca realitățile teologice și instituționale să se racordeze la „realitatea teologală”, adică la experiența vie a Bisericii, în care Dumnezeu însuși vorbește cu o libertate înnoitoare. „Asceza dialogului, a întîlnirii – nota undeva în marginea participării la Conciliu – [înseamnă] a muri pentru celălalt pentru a renaște împreună cu el; a deveni celălalt, a nu mai avea teamă de el, a nu mai fi neîncrezător”. Regăsirea fratelui separat nu putea fi decît o „suferință creatoare” spre tărîmul făgăduinței pascale, căci „nu mai este posibil să fii creștin rămînînd la tine acasă, în Egiptul fiecăruia”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.