Cum l-aţi cunoscut pe Gică Petrescu? 
 
Ne-am cunoscut în primul an în care am venit în Bucureşti, la Teatrul „Constantin Tănase“. În 1963. Gică era foarte viguros, în mare formă. A fost vedeta numărul 1 pînă cînd s-a prăpădit. 
 
Îi puteţi schiţa un portret? 
 
El era un om educat, dintr-o altă epocă. Un om fin, cultivat, curtenitor. Nu avea nici un strop de mîrlănie, cum se obişnuieşte astăzi, pentru tînăra generaţie de bărbaţi. În comunism au fost educaţi bărbaţii ca să ajungă cum au devenit acum. Gică venea dintr-o familie bună, avea o soţie care fusese cîntăreaţă, Cezarina Moldoveanu, dar făcuse Medicina după aceea, era foarte frumoasă. Toată ambianţa din jurul lor era de o anumită calitate. 
 
Aţi jucat alături de el? 
 
Am jucat în multe spectacole cu el. Şi turneele la Paris le-am făcut tot cu el. El vorbea franceză foarte bine. Avea şi mulţi prieteni acolo, pentru că era de o anumită vîrstă, şi mulţi din generaţia lui emigraseră cînd se schimbase sistemul. Venirea noastră cu teatrul de revistă a fost un eveniment mare pentru diaspora. Asta s-a întîmplat în 1965, cînd cei de acolo nu puteau veni aici. 
 
Mi-au dat voie să plec. Am avut şi pile contra. Începusem să fac televiziune multă. Făceam de la începutul televiziunii, din 1957, şi eram destul de cunoscută. Ministru de Interne era unul, Drăghici. S-au dus la el nu ştiu ce consilieri, care i-au spus că uite, asta, pe care au făcut-o vedetă a spectacolului, o să fugă. Şi ministrul, pe care nu-l cunoscusem niciodată, a zis, lasă, dă-i drumul, e fată bună, după cum am văzut-o eu. 
 
Unde aţi jucat la Paris? 
 
Am jucat la Olympia, era un spectacol mare de tot, cu 30 de persoane, cu balet... Cel care a luat spectacolul se numea Bruno Coquatrix, era directorul sălii Olympia, cea mai mare din Europa. El era sponsorizat de partidul comunist, ăsta a fost clenciul... Şi aşa a vrut el să ia un spectacol din România. A văzut spectacolul nostru, în care, la început, eu eram îmbrăcată în costum naţional, şi cîntam într-un colţ „Glasul roţilor de tren“. Aveam aproape 30 de ani. Nu eram încă măritată. M-a văzut o cîntăreaţă bună, Aida Moga, şi ea m-a făcut vedetă. 
 
Ce rol avea Gică în spectacol? 
 
Gică îşi făcea show-ul lui, era considerat un fel de Maurice Chevalier. Cînta cîntece franţuzeşti, fără probleme, şi termina întotdeauna cu cîte un cîntec românesc. Ori „Ciocîrlia“, ori mai ştiu eu ce. Termina sus de tot, ca publicul să fie entuziast, ca să stîrnească aplauze. 
 
Datorită lui, am cunoscut foarte multă lume şi am văzut foarte multe lucruri. Că ştiţi cum e, într-un oraş străin, dacă nu cunoşti pe cineva, bîntui ca o muscă. Noi am stat atunci 45 de zile. Am jucat seară de seară, în centrul centrului, pe Boulevard des Italiens. După succesul de atunci, am mai avut încă un turneu, în 1967. 
 
Soţia lui era cu el? 
 
Întotdeauna Cezarina îl însoţea. Avea extrem de mare grijă de el. El era mereu pe scenă, dar şi în viaţă, impecabil. Asta şi datorită Cezarinei, care nu-l lăsa să iasă din casă fără să-l pigulească, să-l încurajeze. Era între ei o legătură fantastică. De asta el, după ce a murit Cezarina, s-a deteriorat. Era aşa de învăţat să fie alintat şi îngrijit şi să aibă mereu pe cineva lîngă el, încît în clipa în care a rămas singur, a căzut. A fost o iubire unică, definitivă. Altfel, el era curtenitor, un om vesel, nu un bărbat crispat, căruia să-i fie frică de nevastă. Ei erau un cuplu perfect. În timpul spectacolelor, ea stătea tot timpul la arlechin cînd el cînta, aproape cînta odată cu el. 
 
A făcut Gică Petrescu vreun compromis, într-o epocă... dificilă? 
 
Ce înseamnă compromis? Unde îl chemau, acolo se ducea. Era un sistem poliţienesc: atîta-ţi trebuia să spui că nu vrei să te duci... Cine face acum pe disidentul... Ceauşeştii îl mai chemau să cînte la petrecerile lor. Nu erau prea multe, pentru că, de obicei, lui Ceauşescu nu-i prea plăceau. Dar erau ceilalţi care făceau de astea. Faptul că se ducea acolo nu înseamna decît că-şi făcea meseria. El şi-a păstrat un repertoriu curat. 
 
Doar la noi, cei cu comedia, era mai bine, pentru că în textele noastre se mai putea strecura cîte ceva. Acolo a fost o bătălie mare, ca o baricadă. Textele erau atît de bine scrise de Maximilian, încît scăpau... Altfel nu am mai fi avut succes. 
 
Cîntecele lui Gică sînt de petrecere, în mare parte. Era un petrecăreţ, chema lume la el? 
 
Gică nu prea făcea petreceri. Era mai retras. Lumea îl făcea zgîrcit. Ce înseamnă să fii zgîrcit? Să nu le dai altora de băut? Nu cred. El era un om ponderat, calculat, el şi soţia lui erau eleganţi... 
 
Ce s-a întîmplat după ce a murit Cezarina? 
 
A rămas singur în apartamentul lor. A început să nu se mai înţeleagă cu vecinii. S-a-ncuiat acolo. O vreme a mîncat pe la o cantină, dar pe urmă s-a lovit la un picior şi a trebuit să stea la pat. Pur şi simplu, un om care nu a avut pe nimeni... 
 
Cum credeţi că a rezistat Gică Petrescu atît, că a reuşit să aibă succes atîţia ani? 
 
În general, un cîntăreţ nu rezistă pînă la 80 de ani. Sînt puţini cei care reuşesc asta, majoritatea se perimează. El îşi păstrase vocea. Se şi îngrijea: nu bea, nu fuma, purta un fular mereu... Încă sînt foarte mulţi oameni care-l cunosc şi îl ascultă pe Gică Petrescu. A cîntat o muzică ce a trecut din an în an... O muzică pe care lumea şi-acum o cîntă.  
 
Stela Popescu este actriţă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“. 
 
a consemnat Iaromira POPOVICI  
 
Foto: arhiva Stela Popescu