27 ianuarie 1945 a fost ziua cînd, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Roşie a eliberat lagărul de exterminare de la Auschwitz (Polonia). Autorităţile germane ale lagărului se retrăseseră, conducîndu-şi prizonierii, un fel de zdrenţe ale fiinţelor umane care fuseseră cîndva, spre teritoriul încă necucerit de aliaţi. Mulţi dintre supravieţuitorii lagărului au pierit pe drum. Nu mai aveau ce să facă din sau cu ei, dar se străduiau să distrugă urmele, martorii. În timp ce armata sovietică se apropia, naziştii au aruncat în aer camerele de gazare şi crematoriile. La Auschwitz au murit un milion de evrei (Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa). Exterminarea celor 5.100.000 de evrei se numeşte Holocaust sau Shoah.

Lagărul de la Auschwitz a fost vizitat de-a lungul anilor de urmaşii celor dispăruţi acolo, dar şi de cei care voiau să se convingă cu ochii lor că oroarea a existat. Anul acesta se aniversează/comemorează pentru a treia oară în mod oficial ziua eliberării, şi iarăşi trecutul irumpe în prezent, tulburînd conştiinţa generaţiilor marcate de alte drame: amintirea îşi dispută cu istoria învăţămintele acestei catastrofe. Cel mai simplu mod de a o evita este cel folosit de preşedintele Iranului: Holocaustul nu a existat în trecut, în prezent ceea ce a fost denumit aşa este întrebuinţat pentru a anula legitimitatea palestiniană asupra teritoriului statului Israel. O conferinţă internaţională ţinută la Teheran, la care au participat şi istorici europeni şi americani, „analizează“ această versiune, se contestă cifre, nume, prin participare şi mediatizare, negaţionismul (se neagă adevărul Holocaustului) capătă legitimitate ca ipoteză ştiinţifică şi, pentru că i se adaugă şi perspectiva armei atomice iraniene, devine o problemă politică delicată. Ce e mai important şi mai util, ca preşedintele Iran-ului să admită că Holocaustul a avut loc sau să renunţe la înarmarea nucleară? Nu e mai prudent să fie lăsat să spună ce vrea, dar să fie împiedicat să facă rău? Deocamdată această murmurată rezolvare „realistă“ e amînată.

La ONU s-a adoptat prin consens o rezoluţie care respinge orice negare a Holocaustului, accentuînd datoria de a îndemna viitoarele generaţii să-şi însuşească lecţiile acestui genocid. Se vor adăuga şi altele: concurează cele din Cambodgia, Ruanda, Darfur. Rezoluţia ONU nu prevede sancţiuni pentru încălcarea ei, dar e de la sine înţeles că întăreşte poziţia ţărilor unde negaţionismul este un delict penal. Acestea sînt: Austria, Belgia, Republica Cehă, Franţa, Germania, Lituania, Polonia, România şi Slovacia. Aşa cum observa şi Timothy Garton Ash, „lista coincide cu cea a ţărilor unde există cele mai puternice partide de dreapta xenofobe, începînd cu Frontul Naţional al lui Le Pen, continuînd cu Vlaams Belang din Belgia, NPD din Germania şi Partidul România Mare“. (The Guardian, 18 ianuarie 2007) Aceste partide nu au apărut din cauza legilor care interzic doctrinele propagate de ele, dar nici legea n-a reuşit să le desfiinţeze. Existenţa lor se revendică de la principii fundamentale ale democraţiei – libertatea cuvîntului şi libertatea de asociere – şi în numele acestora extremiştii îşi recrutează publicul. Răul se ascunde în neputinţa majorităţilor democratice de a impune un cod politic şi civic care să excludă extremismul, pentru că e nociv şi ridicol, în acelaşi timp. Faptul că el este tolerat la nivelul indivizilor dă impresia că toţi gîndesc aşa, toţi îi urăsc pe străini, toţi i-ar lichida pe cei care sînt de altă părere, dar există unii oameni destul de curajoşi ca s-o spună.

Antisemitismul şi negaţionismul sînt doar simptomele unei boli mai profunde, în unele societăţi nici nu e nevoie de evrei pentru a se manifesta. Oricît se va strădui ONU, memoria Holocaustului nu va dăinui mult dincolo de cei care l-au cunoscut direct. Muzeul de la Auschwitz are mari probleme: zidurile se degradează în continuare („din cauza intemperiilor, eroziunii şi gravitaţiei“ – Piotr Cywinski, noul curator al muzeului), lemnul gheretelor de pază şi al barăcilor putrezeşte, sîrma ghimpată a fost înlocuită de cîteva ori pentru că rugineşte. Se discută intens despre modernizarea muzeului, dar asta înseamnă că viitorii vizitatori vor vedea obiecte elaborate după model de meşterii secolului XXI. Şi viitorii negaţionişti vor putea să spună că totul e doar propagandă, construită special pentru a-i prosti pe ei.

Memoria nu luptă doar cu reaua voinţă, ci şi cu intemperiile, eroziunea şi gravitaţia.

(Dilema veche, nr. 156, 1 februarie 2007)