- anchetă în doi (scriitori) -
● Apropo de experienţele ceferiste, dacă aş vrea să scriu despre alte lucruri ieşite din comun – în afară de şoarecii din acceleratul Iaşi–Timişoara sau de beţivii care au borît de la înălţime în cuşetă –, m-aş opri la o experienţă extraordinară, pe care n-am considerat-o astfel la vremea ei, adică în studenţie, cînd auzeam din toate părţile poveşti asemănătoare. Ei bine, într-un tren de cursă lungă, de la Bucureşti la Cluj, am cunoscut un iubit. Eu eram din Brăila, el din Tulcea, studenţi amîndoi la Cluj, schimbam trenurile în Bucureşti. Era un tren de noapte şi un compartiment de cuşete (paturile încă pliate la plecare, aşa încît să se poată sta confortabil pe banchete), dar el n-avea „pat“. Îşi luase doar „scaun“. Pînă să se urce în tren s-a gîndit totuşi că e mai sănătos să-şi ia şi pat, aşa că s-a rugat de naş să-l cocoaţe şi pe el pe undeva, pe unde mai era loc.
Extraordinar a fost că naşul s-a gîndit să-l cocoaţe fix deasupra mea, cînd ar fi putut să-i dea oricare altul dintre numeroasele paturi care erau atunci libere în vagonul acela. Mă fascinează mereu aceste mici coincidenţe, aceste nanodevieri din cursul vieţii altora, care te dau şi pe tine peste cap. Unii i-ar spune soartă. Poate că i-aş fi spus şi eu la fel, dacă nu s-ar fi ales praful între timp.
Deci m-am aşezat într-un colţ, lîngă fereastră, cu un Caţavencu în mînă (un Caţavencu vechi, de cînd încă nu se desfăcuse în trei şi eu încă aveam o mare pasiune pentru) şi am început să citesc şi să chicotesc de una singură, acolo, în colţul meu. Mi-a spus mai tîrziu că asta l-a atras la mine. Că rîdeam acolo singură. Şi a început să se bage în vorbă şi să mă enerveze. Oare nu-i prea frig? Oare poate să dea căldura mai tare? Mă deranjează? Dar oare nu-i lumina prea chioară? Oare funcţionează butonul? etc. După ce m-a convins să las ziarul şi ceilalţi şi-au făcut paturile să se culce, noi am ieşit pe hol şi am stat aproape toată noaptea de vorbă. Plus a doua zi dimineaţă, la o poşircă de cappuccino în gară. Ţin minte că m-a pupat pe obraz şi m-a înţepat, iar eu ţineam buzele strînse, înnebunită că nu mă spălasem pe dinţi.
Lavinia BRANIŞTE
● În gară era trenul. Afară era soarele. În aer era augustul vechi. Iar alături de mine – fata de bani gata. De unde rezultă că fetele de bani gata au avut tot timpul o pasiune bizară pentru indivizi mai săraci, cu apetit pentru lectură. Dar să revin: în gară era trenul. Duduind, mi se părea mie, ca un dulap care toarce pentru că l-ai hrănit cu haine frumoase. Duduitul ăsta îl aud şi azi, l-au făcut mecanicii de la Electroputere Craiova, vibrează exact pe frecvenţa mea. Creierul are o frecvenţă. Şi sufletul are o frecvenţă. Şi e magnetic, dar cine n-a mers cu trenul nu ştie. Iar cine se lasă fascinat de omida asta de fier, şi nu de fată, acela chiar o poate păţi. La capătul acestor şine ne aşteaptă marea, a spus cineva, poate eu, şi, vezi tu, din terasamentele astea mirosind a ulei rînced se naşte o promisiune pe care trenul ne-o aduce an de an. Ai putea chiar să crezi că simte chemarea lichidului primordial, iar mersul lui şontîc prin aşezări ancestrale ca Lehliu, Feteşti, Medgidia, atestă întoarcerea rituală a acestui Poseidon mecanic, la origini, la elementul care l-a izvodit. Aici, fata s-a strîmbat un pic, poate şi pentru că efuziunile lirice nu-mi ies întotdeauna. Aseară am dansat pe masă la discotecă, a spus ea, era şi băiatul lui Ţiriac. Moment în care domnul tren s-a pus în mişcare, ra-ta-ta/ta-ta-ta, cadenţa aritmic, făcînd îmbinările şinelor să-i cînte, pentru că nici el nu mai ştia cum să-şi spună mersul ca să spele ruşinea nepotrivirii noastre. Dar nu-i nimic, înăuntru e compartimentul şi în compartiment e lumea, şi cînd la mijloc e lumea, doi oameni atît de diferiţi pare că se mai înduplecă unul pe altul. De parcă poţi să le ştii pe toate. De parcă poţi să ştii că pînă şi fata asta fără grija zilei poate că simte ceva în sufletul ei. Fata care se aruncă pentru tine din tren cînd tu întîrzii la schimbul ăla celebru de locomotivă în Constanţa, cum mi s-a întîmplat mie atunci – zece ani să fie? – mai ceva ca în filmele cu cowboy, cum era Ultimul tren din Gun Hill, de l-am trimis pe bietul tata s-o culeagă din şanţ. De ce, măi fată, să te-arunci, ce ştii tu ce-i dragostea, nu merită un individ insaţiabil care lasă bestia de fier să plece doar pentru că se crede toreador, noroc că ai fost tu norocoasă şi nu te-a secerat, dar şi asta ar trebui să-ţi fie învăţătură de minte. Pentru că una e să fii golită de poezie, şi cu totul alta de viaţă.
Luca DINULESCU
