Un like divin

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 603, 3-9 septembrie 2015

Pe lîngă traista cu îndoieli pe care o duc în spinare, am şi o certitudine. Ce-i drept, e una micuţă, cît să încapă (împăturită în patru) într-un buzunar, de unde s-o pot scoate ca să-mi suflu nasul în ea sau ca să-mi şterg urmele de ruj de pe frunte, cînd m-a pupat vreo idee. (De altfel, nici nu e recomandabil să ai certitudini mari, fiindcă 1) îţi creează anumite obligaţii, cum ar fi aceea de a le plimba prin lume şi 2) sînt mai greu de spălat.) Asta despre care vă zic e certitudinea că nu exist.

Este o certitudine relativ proaspătă (are doar cîţiva anişori, abia din toamnă va merge la şcoală) şi am dobîndit-o aflînd că nu exişti dacă nu eşti pe Facebook. Eu, unul, nu-s acolo, sînt în alte locuri, mai puţin umblate, unde îmbulzeala tinde spre două-trei persoane răzleţe, iar uneori se reduce la nimeni, aşa încît existenţa mea – nefiind validată de efigia prezenţei într-un flux continuu de opinii, de reacţii la opinii şi de reacţii la reacţii – se cheamă că nu e. Perfect, îmi convine de minune să inexist, îmi pot vedea în linişte de ale mele. Care nu-s ale tale, ale lui sau ale lor. Şi cum bine ştim, încă din clasa întîi, Ana ale mele.

În treaba cu aşa-numitele reţele de socializare, două cuvinte îmi displac profund: reţele şi socializare (n-am nimic împotriva lui de, e un cuvînt simpatic). Nu pricep deloc de ce ai vrea să fii într-o reţea. Ca să te simţi parte a unui întreg inform? Un atom glăsuitor în căutare de ecou peste gard? Un punct minuscul, dar locvace, dintr-un concert al punctelor de vedere care se vor uni între ele spre a da naştere unei linii de vedere, iar liniile astea, adunate laolaltă, vor alcătui reţeaua?

Mulţumesc pentru invitaţie, dar nu-i de mine aşa ceva: prefer să stau deoparte, dincolo de puncte şi de linii. Cît despre socializare, ce-i aia? Singurătate în paişpe mii (sau cîţi or fi pe net la ora X)? Ubicui, adică în agora şi în găoace simultan? Să fie cu putinţă o asemenea dedublare? Cred, mai curînd, că e cumva ca-n designul vestimentar, cînd un reviriment al culorilor apuse face din gri noul negru – socializarea este noua schizofrenie.

Nu înţeleg nici cum de-i place cuiva să pozeze mereu în spatele unui geam, să îşi arate zi de zi splendoarea sau decăderea, euforia sau ura, fără preget şi fără de răgaz. Să facă din te miri ce un selfie şi din acel selfie un eveniment pentru trei „prieteni“ şi jumătate. Nu e obositor, nu te încearcă lehamitea cîteodată? Nu ţi se acreşte să dai din mouse întruna? Poate că nu, poate că unii SÎNT numai în măsura în care sînt văzuţi, vizibilitatea înlocuind complet materialitatea. Însă n-or fi toţi la fel, se prea poate să existe şi destule excepţii, ba chiar ele să fie regula. Pe ceilalţi ce i-a apucat de s-au lăsat înrobiţi pînă într-atît de exterior? Treptat şi insidios, „afară“ şi „acum“ i-au atras într-un torent nesfîrşit de noutate, de sclipiri ale aparenţei, golindu-i pe dinăuntru. Fiindcă atunci cînd exteriorul e prea activ, interiorul se leneveşte. Iar un prezent prelungit sine die (prezentul clipei cînd postezi pe Facebook, singura cînd eşti) transformă trecerea vremii într-o iluzie, îţi atrofiază simţul preţios al vechimii, îţi erodează capacitatea de a zăbovi asupra unui lucru sau a unui fapt, de a face cale întoarsă şi de a o lua de la capăt, mai aşezat ori, dimpotrivă, mai alert.

În plus (deşi ar trebui să spun „în minus“), prin folosirea lui anapoda, scrisul se alterează. Nu mai e scris, e vorbărie mută şi multă, împrăştiată pe hectare de ecrane. Legiuni de fraze şchioape şi pleşuve (lipsindu-le cel mai adesea diacriticele) se aliniază unele sub altele, pe un front al Războiului de Interdependenţă, se caţără pe redute ca la Plevna ori se retrag tactic, într-un redu-te-vino glorios, apoi se năpustesc asupra oastei vrăjmaşe pe care o vor spulbera, însufleţite de bravura căpitanului Walter Mărăcineanu (un walter ego al autorului). În urma lor, pe întinderea în flăcări a desktop-ului rămîn mormane de cadavre verbale şi mai fumegă, ici-colo, cîte un click doborît. Şi pentru ce acest carnagiu, această irosire de forţe, acest asalt necruţător? Pentru un like.

El, like-ul, este cheia de boltă a întregului edificiu Facebook, cununa de lauri ce răsplăteşte rîvna luptătorului online, ofranda pe care adoratorii nevăzuţi, dar fideli, o depun la picioarele tale cînd le trezeşti interesul aţipit. E un trofeu, fie şi virtual, pentru care merită să te baţi, să înfrunţi morile de cuvînt, precum Don’t Quijote. Numai că like-ul (ca şi frate-su, share-ul) nu face doi bani de unul singur, ci numai convertit într-o mulţime, într-un puhoi de like-uri, care mai de care mai zglobii, mai ţanţoşe, mai fîşneţe. Căci nu-i totuna să primeşti, în palma întinsă, 11 like-uri stinghere sau 11.000, e o diferenţă ca de la cer la pămînt, ca între glie şi evlavie. E adevărat că mărimea nu contează, dar (ca s-o spunem pe-a dreaptă) ea te îmbărbătează.

În fine, e important (esenţial, aş crede) cine te fericeşte cu un like. Un like de la Costel, colegul dintr-a IX-a, de pildă, e una, un like de la Simona Halep sau de la Neagu Djuvara e altă mîncare de peşte. E un like superior, care prin tine te înalţă către altitudini rareori atinse. Iar de aici, de la acest nivel încolo, nu mai poţi aspira decît la suprema consacrare: un like de la Dumnezeu (sau de la Allah).

Nu te lăsa.