Pe lîngă traista cu îndoieli pe care o duc în spinare, am ÅŸi o certitudine. Ce-i drept, e una micuţă, cît să încapă (împăturită în patru) într-un buzunar, de unde s-o pot scoate ca să-mi suflu nasul în ea sau ca să-mi ÅŸterg urmele de ruj de pe frunte, cînd m-a pupat vreo idee. (De altfel, nici nu e recomandabil să ai certitudini mari, fiindcă 1) îÅ£i creează anumite obligaÅ£ii, cum ar fi aceea de a le plimba prin lume ÅŸi 2) sînt mai greu de spălat.) Asta despre care vă zic e certitudinea că nu exist.
Este o certitudine relativ proaspătă (are doar cîÅ£iva aniÅŸori, abia din toamnă va merge la ÅŸcoală) ÅŸi am dobîndit-o aflînd că nu exiÅŸti dacă nu eÅŸti pe Facebook. Eu, unul, nu-s acolo, sînt în alte locuri, mai puÅ£in umblate, unde îmbulzeala tinde spre două-trei persoane răzleÅ£e, iar uneori se reduce la nimeni, aÅŸa încît existenÅ£a mea – nefiind validată de efigia prezenÅ£ei într-un flux continuu de opinii, de reacÅ£ii la opinii ÅŸi de reacÅ£ii la reacÅ£ii – se cheamă că nu e. Perfect, îmi convine de minune să inexist, îmi pot vedea în liniÅŸte de ale mele. Care nu-s ale tale, ale lui sau ale lor. Åži cum bine ÅŸtim, încă din clasa întîi, Ana ale mele.
În treaba cu aÅŸa-numitele reÅ£ele de socializare, două cuvinte îmi displac profund: reÅ£ele ÅŸi socializare (n-am nimic împotriva lui de, e un cuvînt simpatic). Nu pricep deloc de ce ai vrea să fii într-o reÅ£ea. Ca să te simÅ£i parte a unui întreg inform? Un atom glăsuitor în căutare de ecou peste gard? Un punct minuscul, dar locvace, dintr-un concert al punctelor de vedere care se vor uni între ele spre a da naÅŸtere unei linii de vedere, iar liniile astea, adunate laolaltă, vor alcătui reÅ£eaua?
MulÅ£umesc pentru invitaÅ£ie, dar nu-i de mine aÅŸa ceva: prefer să stau deoparte, dincolo de puncte ÅŸi de linii. Cît despre socializare, ce-i aia? Singurătate în paiÅŸpe mii (sau cîÅ£i or fi pe net la ora X)? Ubicui, adică în agora ÅŸi în găoace simultan? Să fie cu putinţă o asemenea dedublare? Cred, mai curînd, că e cumva ca-n designul vestimentar, cînd un reviriment al culorilor apuse face din gri noul negru – socializarea este noua schizofrenie.
Nu înÅ£eleg nici cum de-i place cuiva să pozeze mereu în spatele unui geam, să îÅŸi arate zi de zi splendoarea sau decăderea, euforia sau ura, fără preget ÅŸi fără de răgaz. Să facă din te miri ce un selfie ÅŸi din acel selfie un eveniment pentru trei „prieteni“ ÅŸi jumătate. Nu e obositor, nu te încearcă lehamitea cîteodată? Nu Å£i se acreÅŸte să dai din mouse întruna? Poate că nu, poate că unii SÎNT numai în măsura în care sînt văzuÅ£i, vizibilitatea înlocuind complet materialitatea. Însă n-or fi toÅ£i la fel, se prea poate să existe ÅŸi destule excepÅ£ii, ba chiar ele să fie regula. Pe ceilalÅ£i ce i-a apucat de s-au lăsat înrobiÅ£i pînă într-atît de exterior? Treptat ÅŸi insidios, „afară“ ÅŸi „acum“ i-au atras într-un torent nesfîrÅŸit de noutate, de sclipiri ale aparenÅ£ei, golindu-i pe dinăuntru. Fiindcă atunci cînd exteriorul e prea activ, interiorul se leneveÅŸte. Iar un prezent prelungit sine die (prezentul clipei cînd postezi pe Facebook, singura cînd eÅŸti) transformă trecerea vremii într-o iluzie, îÅ£i atrofiază simÅ£ul preÅ£ios al vechimii, îÅ£i erodează capacitatea de a zăbovi asupra unui lucru sau a unui fapt, de a face cale întoarsă ÅŸi de a o lua de la capăt, mai aÅŸezat ori, dimpotrivă, mai alert.
În plus (deÅŸi ar trebui să spun „în minus“), prin folosirea lui anapoda, scrisul se alterează. Nu mai e scris, e vorbărie mută ÅŸi multă, împrăştiată pe hectare de ecrane. Legiuni de fraze ÅŸchioape ÅŸi pleÅŸuve (lipsindu-le cel mai adesea diacriticele) se aliniază unele sub altele, pe un front al Războiului de Interdependenţă, se caţără pe redute ca la Plevna ori se retrag tactic, într-un redu-te-vino glorios, apoi se năpustesc asupra oastei vrăjmaÅŸe pe care o vor spulbera, însufleÅ£ite de bravura căpitanului Walter Mărăcineanu (un walter ego al autorului). În urma lor, pe întinderea în flăcări a desktop-ului rămîn mormane de cadavre verbale ÅŸi mai fumegă, ici-colo, cîte un click doborît. Åži pentru ce acest carnagiu, această irosire de forÅ£e, acest asalt necruţător? Pentru un like.
El, like-ul, este cheia de boltă a întregului edificiu Facebook, cununa de lauri ce răsplăteÅŸte rîvna luptătorului online, ofranda pe care adoratorii nevăzuÅ£i, dar fideli, o depun la picioarele tale cînd le trezeÅŸti interesul aÅ£ipit. E un trofeu, fie ÅŸi virtual, pentru care merită să te baÅ£i, să înfrunÅ£i morile de cuvînt, precum Don’t Quijote. Numai că like-ul (ca ÅŸi frate-su, share-ul) nu face doi bani de unul singur, ci numai convertit într-o mulÅ£ime, într-un puhoi de like-uri, care mai de care mai zglobii, mai Å£anÅ£oÅŸe, mai fîÅŸneÅ£e. Căci nu-i totuna să primeÅŸti, în palma întinsă, 11 like-uri stinghere sau 11.000, e o diferenţă ca de la cer la pămînt, ca între glie ÅŸi evlavie. E adevărat că mărimea nu contează, dar (ca s-o spunem pe-a dreaptă) ea te îmbărbătează.
În fine, e important (esenÅ£ial, aÅŸ crede) cine te fericeÅŸte cu un like. Un like de la Costel, colegul dintr-a IX-a, de pildă, e una, un like de la Simona Halep sau de la Neagu Djuvara e altă mîncare de peÅŸte. E un like superior, care prin tine te înalţă către altitudini rareori atinse. Iar de aici, de la acest nivel încolo, nu mai poÅ£i aspira decît la suprema consacrare: un like de la Dumnezeu (sau de la Allah).
Nu te lăsa.