Scriu şi vorbesc de cîtva timp despre Festivalul „George Enescu“. Am scris, din anii ’90, în reviste de specialitate, apoi, din 2001, pentru Dilema veche, la impulsul lui Mircea Vasilescu, care mi-a publicat cîte o pagină de reflecţii la fiecare final de festival. În diverse ocazii, am vorbit la radio şi la televiziune. 

De fiecare dată, am făcut-o cu ideea de a descoperi un pattern, un mecanism care să mă facă să-l cuprind ca eveniment şi instituţie. Sînt convins că o reflecţie adîncită asupra Festivalului „George Enescu“ în totalitatea sa, a ceea ce reprezintă pentru România, se cere făcută din cînd în cînd, şi am observat că există de cîtva timp în presă o discuţie difuză, nesistematică, asupra acestei probleme. E bine să continue schimburile de opinii şi să se cristalizeze ceva în acest sens. 

Pe baza experienţei acumulate în timp, privind întrucîtva şi dinăuntru, şi dinafară, voi încerca, în cele ce urmează, să lansez cîteva idei pentru o eventuală discuţie serioasă şi argumentată asupra fenomenului cultural românesc Festivalul şi Concursul „George Enescu“, în contextul mondial actual. 

Format şi funcţie

Festivalul ca instituţie e o invenţie recentă. (Se pare că ideea i-a venit lui Wagner, care a imaginat un cadru special amenajat, la Bayreuth, pentru montarea în serial a tetralogiei sale.) El apare ca fenomen cultural în urma voinţei asociaţiilor de indivizi care împărtăşesc valori comune, pe care doresc să le comunice şi, poate, să le impună şi altora. Mecanismul impunerii e identic cu cel al prozelitismului şi cu cel al ofertei comerciale: prin seducţie (Te vei distra de minune, e atractiv şi distractiv, ce mai! Supercool! Să vezi cum dirijează Barenboim, transă curată!) sau prin ameninţare (Dacă nu ai sau nu faci cutare lucru, atunci eşti expus la riscuri! Dacă n-ai smartphone ultimul răcnet, nu stai de vorbă cu noi! Dacă nu vii la festival, să-ţi iei adio de la prima de Crăciun!). 

Există festivaluri de două-trei zile (şi nopţi!), şi există megafestivaluri de aproape două luni. Plaja temporală este foarte diversă, după cum e şi tematica: de la festivalurile obsedate de puritatea temei şi a domeniului circumscris, la cele care combină tot felul de domenii, cu intenţia de a atrage cît mai mult public. Bunăoară, apar forme din ce în ce mai variate: festivaluri de muzică şi gastronomie, de film şi fotbal la un loc sau chiar, în Belgia, un festival de... cercetare!, pentru a numi doar cîteva excentricităţi simpatice. Numărul de manifestări cuprinse în festival constituie un alt criteriu, după cum şi nivelul său valoric – conţinutul şi standardul profesional al protagoniştilor – este o însuşire cardinală. Nu ştiu să existe vreo agenţie de rating a festivalurilor din lume, după modelul celor bancare sau „de ţară“, dar poate că e momentul s-o facem noi, în România, dacă tot ne punem problema şi încercăm s-o rezolvăm. 

Din acest punct de vedere, Festivalul „George Enescu“ este unul extins ca durată (trei săptămîni), dens ca număr de manifestări (peste 100, trei-patru manifestări pe zi, fără zile de pauză), sobru ca formă (concerte tradiţionale, desfăşurate în spaţii convenţionale, în general; excepţia ar fi „Piaţa Festivalului“, un experiment de spaţiu neconvenţional, care a avut impact pozitiv la publicul stradal), omogen ca tematică (muzică simfonică, de cameră, recital, operă, balet – aşadar, zona muzicii savante este cartografiată cu minuţiozitate), excepţional ca valoare a contribuţiilor muzicale. Fără fasoane, în concluzie, se poate considera că rating-ul Festivalului Enescu arată de nota 10. 

În acest şuvoi sărbătoresc al festivalurilor de pe tot mapamondul, Festivalul „George Enescu“ şi-a găsit un format gemelar, festival plus concurs, care a funcţionat asemenea rinichilor. În cazuri de dializă bugetară, în anii ’80, concursul a fost blocat şi s-a funcţionat doar cu rinichiul festivalului. Lucru care se întîmplă şi în 2013, pentru prima oară după 1991. 

Dacă formatul s-a găsit rapid şi a fost perfecţionat pe parcursul timpului – ajungîndu-se la strategia de introducere a seriilor de concerte pe baze tematice, gen etichete de marketing „Mari orchestre ale lumii“, „Enescu şi contemporanii săi“ etc. –, funcţia sa s-a schimbat cu timpul, de la propaganda comunistă la brandul de ţară capitalist, menţinînd însă ca misiune principală diseminarea şi impunerea creaţiei lui Enescu la nivel mondial. Misiunea e corectă şi demnă de laudă, dar cred că viziunea şi funcţia festivalului pot fi redefinite azi, ţinînd cont de mersul economiei politice a muzicii şi de capitalismul cultural cinic al actualităţii.

Capitalismul cultural

Intrăm într-o epocă în care se schimbă paradigma organizării reprezentaţiilor muzicale. De la posesia bunurilor materiale (partituri, cărţi, CD, DVD) s-a ajuns la crearea dependenţei faţă de virtual, bunuri imateriale care se vînd: fişiere audio, video, accesul la un site. Viitorul va aduce din plin o reformă a mijloacelor necorporale. Posesia unui lucru, chiar şi nematerial, nu va mai avea mare însemnătate, dacă va fi consumată în singurătate. Ceea ce va conta din ce în ce mai mult va fi conectarea permanentă, constanta prezenţă online şi afilierea. Se va vinde ca ofertă principală apartenenţa la un club, la o asociaţie virtuală, la o asociaţie difuză, în care membrii poate că nu se cunosc între ei, dar se recunosc prin dependenţa faţă de obiectul dorinţei, obiectul imaterial care i-a unit în acea reţea.  

Din această perspectivă, cred că Festivalul „Enescu“ va trebui să ia în calcul această mutaţie de soft power şi să imagineze un salt, prin machetarea unei strategii de asociere benevolă, de plăcere a unui public de calitate. Poate prin întemeierea unei structuri de tipul „Alumni Festival George Enescu“ sau „Asociaţia prietenilor Festivalului Enescu“. Sau poate prin găsirea unei chei magice prin care să intre în circuitul vandabilităţii, altul decît vînzarea de bilete, după modelul spitalelor online care vînd diagnostice ori a universităţilor care educă la distanţă. 

Un început a şi fost făcut, dar e nevoie de voinţă şi de viziune pe termen lung pentru a face acest lucru pînă la final. Stăm pe un munte de aur şi nu ne dăm seama: manifestările festivalului au fost mereu preluate de către TVR şi Societatea Română de Radio. Sper că se va menţine şi pe mai departe acest bun obicei cu care ne-am cîştigat admiraţia oamenilor de cultură din toată lumea. Folosirea acestor înregistrări, într-o formulă sau alta – educativă, networking, sharing –, poate aduce beneficii reale festivalului, şi nu numai. Mai mult: sper ca în forurile de decizie să se înţeleagă faptul că social media este un canal esenţial la ora actuală prin care Festivalul „Enescu“ trebuie nu numai sprijinit publicitar, ci chiar preluat live, cu transmisiuni pe Internet. 

Muzica „clasică“

În cadrul unui festival, segmentul classical al industriei muzicale (muzica de tradiţie savantă, notată de compozitori şi redată de interpreţi) intră volens nolens pe paradigma gîndirii economice. Dar aici sînt lei! Căci, în lipsa criticii de întîmpinare, pîndeşte întotdeauna pericolul persuasiunii intenţionate prin media, care a devenit în actualitate mai importantă decît critica. În acest fel, se pot modifica criteriile valorii pe care se întemeiază judecata estetică, criteriul determinant nemaifiind valoarea estetică, ci utilitatea comercială, numărul de discuri vîndute sau numărul publicului. În acest fel, un criteriu exterior – profitul producătorului, al impresarului sau al starului – devine criteriu de apreciere pentru utilizator, iar această ambiguizare a ideii de valoare este pe punctul de a crea o mutaţie antropologică a experienţei muzicale a majorităţii populaţiei. 

De aceea, se pune întrebarea: care e miza reală a Festivalului şi Concursului „George Enescu“, pentru lumea românească de azi? Miza reală, cred eu, nu e nici brandul de ţară, nici delectatio morosa a melomanilor împătimiţi, nici turismul cultural, deşi fiecare dintre acestea constituie cîte o faţetă acreditabilă a funcţiei sale. Miza reală este lupta pentru menţinerea unei forme de viaţă intelectuală şi afectivă înaltă, responsabilă şi intensă, ca semnal al existenţei unei nevoi spirituale permanente de înţelegere mai profundă a realităţii în care trăim şi de redefinire a sensurilor impulsului metafizic, mereu şi greu încercat în actualitate de opacizarea surselor sacre.  

Iar muzica clasică conţine, într-o formulă mirabilă, asemenea mierii, principalele „vitamine“ ale unei asemenea supra-vieţuiri, ale unei vieţuiri în orizontul respectului valorilor cardinale: elaborarea şi arcuirea în timp a gîndului, definiţii psihologice eficace – prinse în doar cîteva sunete, aşa-numitele „teme muzicale“ –, învăţarea regulilor controlului emoţiilor, civilitatea comportamentului în societate, ascultarea atentă, implicarea conştientă a efortului gîndirii şi simţirii pentru construcţia sensului. Aceste ingrediente sînt virtuţi transformatoare ale interiorităţii şi molipsitoare întru aspiraţia către frumos. Căci prin frumos încă se mai poate transfigura lumea, chiar şi numai pentru trei săptămîni, o dată la doi ani. 

România nu e numai ce vedem fascinaţi-îngroziţi la unele posturi de televiziune sau ce citim stupefiaţi pe forumuri. E şi ce ascultăm şi observăm în Festivalul „Enescu“. Ori la Festivalul de Teatru de la Sibiu, la Gărîna Jazz Festival, la TIFF sau la Săptămîna Internaţională a Muzicii Noi. Ori în multe alte librării, filarmonici, teatre, universităţi, licee sau şcoli. Partea nevăzută a aisbergului vieţii intelectuale şi afective decente şi oneste poate că va scufunda într-o zi Titanicul ignoranţei, imposturii şi prostului gust. Iar lovitura în plin o va asigura fără îndoială Festivalul şi Concursul „George Enescu“.  

Mai multe detalii despre Festivalul „George Enescu“ găsiţi pe festivalenescu.ro 

Dan Dediu este compozitor şi rector al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.

© Foto 1: Alexandra Jitariuc; Foto 2: Diana Grigore