Umorul ca analgezic

Publicat în Dilema Veche nr. 773 din 13-19 decembrie 2018
Umorul ca analgezic jpeg

Această formă de „simț al umorului“ nu poate să străbată însă dincolo de spațiul protejat al societății fericirii. De cînd sînt în spital, s-au mai internat trei tineri, tot cu leucemie. M-am uitat de multe ori la fețele lor. Nu aș spune nici că e frică, nici că e revoltă; este, am impresia, pur și simplu perplexitate: cum e posibil așa ceva? Spitalul este frontiera selfie-ului, ceea ce este greu de conceput. După ceva timp, s-a instalat nerăbdarea: cînd nu s-au mai gîndit la moarte, au început să se enerveze că pierd prin spital prea mult din timpul vieții…

Dacă privim însă lucrurile mai în profunzime, dincolo de aceste instrumentalizări cotidiene ale umorului, dincolo de „fun“ ca practică socială curentă și drept al cetățeanului, este, după cum spuneam, și o întreagă ideologie. Iar această ideologie este, în sine, un soi aparte de „mecanism colectiv de apărare“. Un mecanism de apărare mai apropiat de refuz (déni, denial), spectacolul unei societăți care a învățat să pună în scenă unul dintre visurile eterne ale omenirii: suferința umană poate fi eradicată – și nu acolo, într-o lume „de dincolo“, ci aici! Desigur, toate acestea cu implicarea activă a enoriașilor acestei optimiste religii de piață: copiii nu vor mai suferi, pentru că nici un părinte, profesor sau vecin nu va îndrăzni să-i mai frustreze cu ceva, nici un adult nu va mai fi trist, căci va avea un corp perfect și sănătos de care să se bucure permanent, și nici un bătrîn nu va mai cunoaște frica de moarte, pentru simplul motiv că nici el, nici nimeni altcineva în preajma sa nu va mai vorbi despre moarte.

Legat de această ideologie relativ recentă, Leszek Kolakowski făcea, în 1966, o constatare destul de vizionară pentru vremea aceea: „Dintre calitățile importante ale civilizației noastre, calități care au atras mai puțin atenția, face parte îndepărtarea totală de la credința în valoarea suferinței. Faptul că suferința este o sursă a valorii constituie o convingere prezentă în majoritatea culturilor primare pe care le cunoaștem. (…) Aceeași intuiție transpare în cultura creștină în toate componentele acesteia, care justifică necesitatea practicilor ascetice, precum și întreaga severitate – sau chiar ostilitate – sistematizată în atitudinea omului față de propriul corp. (…) Este adevărat că acest cult al suferinței a fost, de-a lungul veacurilor, un organ folosit la nesfîrșit și fără rușine de guvernanții Bisericii, pentru a justifica nedreptatea și exploatarea, că le-a servit fără de măsură claselor privilegiate, în grija lor de a-și păstra privilegiile. (…) Dar există totuși o diferență între a refuza să accepți cultul masochist al suferinței (…) și să recurgi, de teama obsesivă în fața suferinței, la narcotice, care permit ca realitatea răului să nu ajungă la conștiință ori să-i estompeze prezența printr-o benevolă amețire a sinelui.“ Dincolo de narcoticele propriu-zise, care sînt o evidentă fugă din realitatea imediată, și de anestezicele ce țin de „triumfurile impunătoare ale medicinei asupra bolii și durerii fizice – valori incontestabile, evidente“, Kolakowski înțelege mult mai mult prin „cultura analgezicelor“, care se contura deja la mijlocul secolului trecut. Astfel, „evadarea încărcată de panică din fața suferinței pare mai distructivă în domeniul legăturilor interumane și al vieții psihice decît în sfera afecțiunilor fizice. (…) Fugim din fața anticipării morții, care constituie o sursă a suferinței, dar nu familiarizîndu-ne cu inevitabilitatea ei, ci dînd-o la o parte din cîmpul de observație, eliminînd din viață întrebările supreme, lăsîndu-ne complet în seama proximității vieții. Fugim de dragostea care este izvor de suferință, impunîndu-ne un cinism forțat față de întreaga sferă a sexualității și renunțînd, ca urmare a temerilor, la această bogăție din viața noastră, realizabilă rareori în iubire fără durere. (…) Fugim de singurătate, dar nu pe calea depășirii singurătății printr-un efort de comunicare cu celălalt, care ne-ar îmbogăți pe amîndoi; devenim incapabili de a suporta singurătatea în orice ipostază, purtăm în buzunar aparate de radio cu tranzistori [erau anii ’60!], pentru a nu ne lăsa surprinși, vreun moment măcar, de lipsa de companie: orice pauză în procesul de reciprocă afirmare în conviețuirea cu ceilalți ni se pare amenințătoare.“

Pentru ca toate acestea să fie posibile, pentru ca să am unde și cum să fug de suferință și de imaginea ei, „întreaga organizare a vieții colective trebuie să mi se înfățișeze ca un soi de sistem uriaș de asistență socială. Tot ceea ce ar putea trezi în mine conștiința responsabilității constituie obiectul de interes profesional din partea unor structuri special înființate în acest scop și a unor oameni special plătiți pentru acest interes. Nu trebuie să mă preocupe pregătirea propriului meu copil, de vreme ce există o mulțime de persoane cărora diviziunea socială a muncii le-a încredințat această preocupare. Nu trebuie să cred că sînt responsabil față de un trecător care cade pe stradă, lîngă mine, și-și pierde cunoștința, de vreme ce știu că structuri sociale speciale, de poliție și asistență medicală, sînt menite tocmai să vegheze asupra căderii acestuia, să-l ridice de pe trotuar, să-l trateze ori înhumeze. Structuri speciale sînt înființate cu scopul de a mă scuti de grija cu privire la căsătoria mea, viața mea sexuală, boala mea, munca mea, moartea mea. (…) Din cărțile de popularizare științifică aflu că pot evita sau chiar întîrzia infarctul sau ulcerul, dacă doresc să-mi organizez corespunzător propria viață; totuși, asta nu înseamnă c-aș fi răspunzător pentru corpul meu; pur și simplu, înseamnă c-ar trebui să le fac vizite nu numai cardiologului, ci și psihiatrului, să caut o rețetă pentru o mai comodă amenajare a propriului meu interior spiritual.“ Nu s ar zice că s-a schimbat ceva esențial de acum o jumătate de secol, cînd, în plin comunism polonez, Kolakowski avea această viziune asupra lumii sale contemporane. Era totuși vremea unui optimism postbelic, a unui stat providențial mai mult decît asistențial. În statul minimal al neoliberalismului, ești responsabil de corpul tău, așa cum ești responsabil de sănătatea, de bunăstarea și de fericirea ta: societatea îți dă, dar în traistă nu-ți bagă…

Dar ce este rău în toate acestea? Pe cine ar putea deranja promisiunea fericirii și cine nu și-ar dori cu disperare evitarea suferinței? Nimeni, evident! Punctual, pentru mine, care sînt terorizat de un singur lucru în viață (pînă acum…), și anume de perspectiva durerii (mai mult decît de durerea propriu-zisă), toate analge­zicele pe care le-a creat medicina în ultima vreme sînt o mană cerească, le iubesc, le caut, mă liniștesc cu gîndul la ele. Iar culmea în acest domeniu mi se pare cînd, la dentist, întîi ți se oferă un mic jet de analgezic lichid, pentru a-ți anestezia locul în care ți se va face injecția care te va anestezia cu adevărat: nu este doar o tehnologie, este o deontologie care interzice suferința pacientului.

Și atunci, ce este de comentat aici, ce este de reproșat? Nimic, în afară de minciuna care, în acest elixir al fericirii, este ingredientul principal. Minciună, ipocrizie și uz de ipocrizie, căci viața ca atare nu poate fi „anesteziată“. Este extraordinar că abuzul „tradițional“ asupra copiilor, bazat pe convingerea că „eu te-am făcut, eu te omor“, a devenit ilegal, este pedepsit și deci tot mai redus. Dar, dincolo de faptul că nu știu cît de benefică este scutirea copilului de orice frustrare, promisiunea fericirii prin suspendarea frustrării este o poveste de adormit părinții. Și aceasta din două motive elementare: a) orice ființă vie este vulnerabilă, iar de acest lucru nu are cum să scape doar copilul tău, orice ai face; b) părintele pur și simplu nu are cum să știe ce va constitui o frustrare, poate chiar o traumă, în viața copilului său și s-ar putea ca tocmai acest exces de grijă să se dovedească în timp a fi extrem de frustrant în viața reală ulterioară. Lucrurile merg în același fel cu povestea corpului perfect și sănătos sau cu eufemizarea morții: este o strategie socială foarte atrăgătoare (de aceea și are atît de mulți susținători!), dar nu poți să ții la nesfîrșit sub preș suferința și moartea.

Și atunci, care ar fi soluția? În general, nici una. Din păcate, ideologia, legea, norma nu pot fi însoțite de indicația „a se folosi cu măsură“. Ca atare, nimeni nu poate prescrie doza homeopatică optimă de suferință într-o societate ideală. În particular însă, nimeni nu ne împiedică să căutăm propria măsură.

Foto: Andrew Wickert, flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.