Nu cred că aş fi putut găsi un interlocutor mai bun decît este medicul şi scriitorul Bogdan O. Popescu pentru discuţia aceasta legată de ce se întîmplă în creierul uman, la capitolul amintiri şi uitare. Pe de o parte, reuşim să ţinem minte multe lucruri, pe de altă parte, ne e teamă că, odată cu vîrsta, ne-am putea pierde memoria. Trebuie să recunoaştem că Alzheimer-ul e una dintre bolile care ne sperie foarte tare. 
 
Am citit un text al lui Tom Shakespeare în care spunea, printre altele: „Cînd oamenii ajung la vîrsta de mijloc, creierul lor poate să înceapă să se mişte mai greu – un proces care e atît de terifiant şi de edificator“. Asta se întîmplă în creierele noastre, în timp ce ne facem probleme în legătură cu ridurile şi cu urmele exterioare pe care le lasă timpul? 
 
Da, din păcate (sau ştiu eu?), autorul citat de tine are dreptate şi textul lui are relevanţă. Şi eu resimt o modificare a performanţelor mele de zi cu zi, deşi sigur că funcţionez eficient la cei 44 de ani ai mei. Performanţa cognitivă este cuantificabilă, există teste neuropsihologice, gîndite şi calibrate printr-un efort colectiv de către neurologi, psihologi, psihiatri, statisticieni etc. Eu sînt surprins de schimbarea percepţiei trecerii timpului, de timpul subiectiv, cum este denumit, şi mă întreb dacă nu există o legătură între modificarea performanţei cognitive şi criza unui timp subiectiv accelerat. După 40 de ani se întîmplă amîndouă. Grija de estetic nu are nici o legătură cu celelalte, dar nu mi se pare blamabilă, toţi trebuie să ne uităm în oglindă din cînd în cînd. Vă pot spune însă un lucru, nu este nici o legătură între riduri şi îmbătrînirea creierului! Pielea şi creierul au o origine embriologică comună, numită ectoderm, dar nu au o similitudine de îmbătrînire, sau nu a fost dovedită încă. Am întîlnit persoane cu riduri adînci-foarte inteligente şi abile intelectual, cît şi stupide, dar şi invers, piei întinse-inteligente şi piei întinse-nătăfleţe. 
 
Cum reuşim să ţinem minte atîtea lucruri? 
 
De acord, este fascinant. Eu discut cu studenţii mei, cu rezidenţii mei. Mă întreabă unii: „Unde sînt localizate amintirile?“ Ei bine, am curaj să răspund: peste tot în creier, absolut peste tot. Pentru a exista memorie trebuie să existe mai întîi atenţie, mai apoi repetiţie, apoi loc, să zic aşa. Capacitatea de stocare a unui creier uman este cu adevărat mare, însă scade cu vîrsta, chiar în absenţa unei patologii cerebrale, ca şi procesul de neuroplasticitate (modificarea permanentă a conexiunilor neuronale, inclusiv a celor legate de memorie). Noi nu ne amintim un sunet sau o formă, noi ne amintim despre oameni, despre concepte. Acestea integrează multiple informaţii primare, venite prin numeroase canale ale tuturor simţurilor noastre. De exemplu, un anume om pe care îl cunoaştem are o anumită imagine, o anume voce, un anume comportament etc. De aceea pentru a ni-l aminti activăm arii cerebrale multiple. 
 
Şi cum ajungem apoi să le uităm? Care e procesul? 
 
Uităm (nu ne amintim, de fapt) în mai multe feluri: prin inhibiţia ariilor cerebrale, prin pierderea conexiunilor dintre neuroni şi prin pierderea de neuroni. Le-am ordonat cu gravitate crescîndă. Un om deprimat nu atît că uită, ci mai degrabă nu reţine. Chiar dacă uită aparent, modificarea poate fi reversibilă, îşi poate reveni dacă depresia este tratată. Un om cu Alzheimer are o modificare de memorie relativ ireversibilă şi care se agravează cu timpul. 
 
Una dintre marile spaime ale omului modern este cea a pierderii memoriei. Alzheimer-ul e numit şi boala uitării. Statisticile par îngrijorătoare. Există factori favorizanţi? Care sînt etapele prin care trece mintea celor afectaţi? 
 
Riscul mediu al nostru de a ajunge să facem boala Alzheimer cu alterare cognitivă la un moment dat în viaţă este acum de 10-12%. Asta pentru că în medie trăim destul de mult şi, de asemenea, a scăzut semnificativ incidenţa altor boli care reduc speranţa de viaţă. Principalul factor de risc pentru boala Alzheimer rămîne vîrsta. Apoi sînt toţi factorii de risc vascular (hipertensiunea, diabetul zaharat, hipercolesterolemia, fumatul şi alţii) şi traumatismele cranio-cerebrale, mai ales repetate. Apoi depresia, cît şi stresul psihic. 
 
Cît de mult e determinată uitarea de îmbătrînire? Cînd întreb asta mă gîndesc la oamenii aflaţi la vîrste respectabile, a căror memorie e pur şi simplu incredibilă. 
 
Ca medic şi profesor de neurologie, sînt uimit în fiecare zi de diferenţele uriaşe între oameni, de toate felurile (sîntem, totuşi, cu toţii oameni). Uitarea este însă determinată major de îmbătrînire. Fiind diferiţi, contează la fiecare dintre noi de unde pleci cînd începi să pierzi, cu alte cuvinte cît de bogat cognitiv eşti. Cu toate astea, nu este deloc aritmetică. Uneori mă surprinde complet cineva care a pierdut major limbajul cu o judecată absolut filozofică, pe care o transmite foarte dificil, nemaifiind ajutat de cuvinte. Aş merge mai departe şi aş spune că înţelepciunea nu este direct proporţională cu suma performanţelor cognitive. Este ciudat, de acord, şi de altfel este greu de demonstrat această afirmaţie. 
 
Spre sfîrşitul vieţii, bunica mea a fost diagnosticată cu demenţă senilă. Toate amintirile ei se reordonaseră. Memoria i se oprise undeva în copilărie. Cu toate astea, ne recunoştea. Era ca şi cînd se încîlciseră nişte fire şi nu mai reuşea să le descîlcească. În acelaşi timp, a fost o etapă din viaţa ei cînd părea senină, în sensul în care rîdea şi ne spunea că n-o doare nimic. De unde vine acest paradox? 
 
Demenţă senilă, adică boala Alzheimer, probabil. Mai degrabă, cel mai frecvent vorbim de o combinaţie de boală vasculară cerebrală cu boală neurodegenerativă (de tip Alzheimer). Nu este pentru mine deloc un paradox ceea ce remarci. Odată cu degradarea cognitivă, cred că fiecare pacient îşi accentuează caracterul (adică cei buni devin de o bunătate mai simplă, cei răi de o răutate mai evidentă). Pare să fie o ultimă probă a vieţii, dacă apucăm să o trăim. 
 
Bombardamentul informaţional, speranţa crescută de viaţă, ritmul în care trăim supun creierul la o presiune mai mare decît era supus cel al înaintaşilor noştri? 
 
Nu sînt dovezi sigure care să îmi permită un răspuns la această întrebare, ar trebui făcute studii, dar probabil nu pot fi făcute, din cauza a ceea ce numim „confounding factors“. Pe de altă parte, ce companie ar avea interesul să se dea răspunsul la această întrebare? Cea care face calculatoare? Telefoane? Televizoare? Evident, nu. Eu, ca neurolog, nu cred că este bun stresul informatic (a nu se înţelege accesul la facilităţi informatice). Din păcate, accesul vine la pachet cu stresul, întrucît oamenii folosesc resursele IT în modul şi ritmul impuse de societate, a cărei evoluţie a depins de progresul IT. Eu nu răspund la apeluri telefonice decît persoanelor cunoscute şi în intervalul orar în care îmi pot permite să vorbesc la telefon. Să nu uităm că majoritatea celor cu care interacţionăm nu vor decît să ne folosească, nimic altceva!
 
Pentru traumele majore, uitarea e terapeutică? Cum se poate ea antrena?
 
Uitarea poate fi şi terapeutică, cu siguranţă. Este greu de demonstrat ştiinţific ipoteza care statuează că noi uităm ca să ne protejăm. Însă e atît de logică încît probabil nu are nevoie de o astfel de demonstraţie.
 
Pentru un medic, memoria e unul din punctele forte. Cînd şi cum uită?
 
Bravo, Ana, şi medicii uită foarte mult, mărturisesc. Eu obişnuiesc să spun că, dacă aş şti tot ce am ştiut vreodată, aş fi probabil cel mai mare cunoscător de pe planetă (acest lucru nu este valabil doar pentru mine, evident). Problema, ca medic, este să nu uiţi calea şi lucrurile fundamentale. Altfel, consult frecvent calităţile unui medicament, publicaţii mai vechi etc. Chiar mi s-ar părea grav să nu faci asta ca medic. Pentru că, dacă nu ai uita, ar apărea noi studii ştiinţifice. Deci oricum nu ar mai fi valabil ce ai învăţat cîndva. 
 
În acelaşi timp, puneţi diagnostice pentru boli grave, vedeţi multă suferinţă şi interacţionaţi cu ea în fiecare zi. Uitaţi ca să puteţi merge la spital şi a doua zi? Sau e o altă formă de gestionare a memoriei? 
 
După o vreme, suferinţa face parte din tine ca medic, crede-mă. Nu suferinţa cazului X sau Y neapărat, ci aceea la modul general. Atunci cînd constaţi asta, te întrebi dacă ţi-ai ales bine meseria. Sigur, unii răspund da, alţii nu. Aceia care îşi răspund da, pur şi simplu merg mai departe. Nu în aceeaşi zi, dar în ziua următoare zîmbesc. Sigur, poate că şi uită un pic. Dar asta vine cu vîrsta şi experienţa, parcă am stabilit, nu?  
 
a consemnat Ana Maria SANDU  
 
Foto: Arhiva personală