În octombrie 2011, am primit un e-mail de la cîţiva dintre primii mei studenţi: strîngeau fonduri pentru un coleg bolnav şi, printre alte acţiuni, organizau un flashmob la Universitate. Le-a ieşit, şi nu cred că pînă atunci mai văzusem o generaţie întreagă de absolvenţi de Medicină reuniţi de un motiv neprofesional, facultativ, ba chiar mai mult, filantropic. A fost prima lecţie pe care am primit-o de la ei: solidaritatea poate exista şi între medici.

O lună mai tîrziu, doar 75% dintre ei au susţinut rezidenţiatul, restul semnase contracte cu clinici din alte ţări. Şeful de promoţie era deja acceptat ca postdoctoral fellow la Cornell University în New York. Unii dintre ei îşi petrecuseră ultimii doi ani de facultate învăţînd limba germană, pentru a atinge un nivel care să permită începerea rezidenţiatului în Germania. Alţii au aşteptat finalul facultăţii pentru a demara cursurile. O parte s-a îndreptat spre Marea Britanie, Belgia sau Spania. Dintre cei care s-au înscris la rezidenţiatul românesc şi l-au promovat, alte cîteva procente au aplicat apoi pentru instituţii din Franţa.

M-am întrebat de ce solidaritatea care i-a unit în jurul luptei cu boala colegului lor nu i-a adus împreună pentru a transforma profesia de medic în România într-o carieră acceptabilă după toate standardele, cum s-a întîmplat în Slovacia. Întrebarea a renăscut în acest an, imediat după ce am susţinut examenul de medic specialist. Eram în faţa unei evidenţe: generaţia mea eşuase. Majoritatea ne-am început rezidenţiatul aici şi l-am terminat altundeva. În ţară, eu am făcut parte dintre norocoşi: am lucrat într-un centru unde se realizau toate tipurile de intervenţii chirurgicale, de la transplant la chirurgie robotică, aşa că plecarea mea în Europa s-a petrecut în spiritul legii nescrise a chirurgiei „nu e recomandat să fii elevul unei singure şcoli“. Însă o parte dintre colegii mei au ajuns în spitale în care nu aveau medicamente sau aparatură. Alţii nu puteau să-şi plătească nici chiria din salariul de 1200 de lei şi nu aveau părinţi care să-i poată ajuta. Cîţiva colegi erau ignoraţi de către conducătorii lor de rezidenţiat şi nu aveau parte de training. Alţii nu suportau ideea de a fi dependenţi de şpagă. Sau fiecare avea cîte puţin din aceste motive.

Le-am scris foştilor mei studenţi după ce am susţinut examenul. Sabina, care are un frate mai mare doctor în Bucureşti, mi-a răspuns că în Marea Britanie este „surprinsă în fiecare zi de susţinerea pe care o au medicii tineri şi de cît de mult se investeşte în ei“. Şi a completat: „medicina în România îţi cere totul: timp, frecuş nervos, cei mai frumoşi ani şi nu îţi oferă nimic, nici măcar satisfacţia de a vindeca“ din lipsă de mijloace, de protocoale, de disponibilitate a eventualilor formatori sau din cauza intereselor pecuniare secundare. Este un adevăr pe care cei din generaţia noastră l-am trăit aproape cu toţii. Pînă am plecat. Generaţia lor l-a învăţat rapid, din auzite, nu a fost nevoie să parcurgă o parte din drum pentru a cunoaşte concluziile. Iată a doua lecţie pe care am primit-o: hotărîrile trebuie luate fără sentimentalisme.

Întrebaţi ce i-a făcut să plece din ţară, majoritatea au spus: calitatea pregătirii în UE, atitudinea umană îndoielnică în rîndul potenţialilor mentori din România, filozofia meritocrată din ţările anglo-saxone, carenţele sistemului sanitar de aici şi curiozitatea în faţa provocării. Banii puţini cu care este remunerat un medic în România şi metodologia retrogradă a concursului de rezidenţiat de la noi au fost alte motive citate constant. Cum aş fi putut să-i contrazic? Bibliografia pentru examenul de specialitate pe care tocmai îl dădusem cuprindea şi cărţi din anii ’70, inclusiv pentru bolile în care tehnicile chirurgicale utilizate astăzi au fost descrise 10-15 ani mai tîrziu. Asta în condiţiile în care, în zilele noastre, informaţia medicală se dublează o dată la cinci ani sau mai rapid.

Migraţia medicilor nu este numai o dramă individuală, ci şi una socială. Pînă în 2007 existau date că aproximativ 10% dintre medicii români lucrau deja în străinătate. Aderarea la UE a accelerat lucrurile. În 2008, Colegiul Medicilor din România a înregistrat 957 de cereri în vederea plecării. În 2010, numărul lor se ridica la 2779. Astăzi mai avem în ţară doar 624 de anestezişti la un necesar de 1500. Există spitale din sud care funcţionează cu medici aduşi cu ziua din Bulgaria şi secţii care s-au închis din lipsă de doctori. Mai avem doar 48 de radioterapeuţi pentru mii de pacienţi cu forme de cancer care – conform protocoalelor moderne – ar trebui tratate prin radioterapie pre sau postoperator: cancerul de sîn şi de rect sînt doar două exemple.

Cum au reacţionat decidenţii? În 2010, Traian Băsescu susţinea la un post de televiziune „să nu mai facem o dramă din faptul că pleacă medicii. Dreptul nostru este de a pleca unde ne e mai bine“. De atunci pînă la declaraţia ministrului Vasile Cepoi „migraţia medicilor este un fenomen internaţional, nicidecum unul românesc“ s-au scurs doi ani de negare a realităţii în care au plecat peste 6000 de medici. De fapt, unele măsuri s-au luat: certificatul de conformitate, un document standard, dar indispensabil plecării, pe care îl emite Ministerul Sănătăţii, a început să fie eliberat după 3-6-9 luni, echivalînd M.S. cu Bleak house-ul lui Dickens. S-a mărit numărul de locuri la rezidenţiat şi a fost introdus rezidenţiatul pe post, un fel de legare de glie timp de cinci ani de la terminarea pregătirii. Vocea preşedintelui Colegiului Medicilor din România, prof. Vasile Astărăstoae, care cerea creşterea salariilor pentru medici, a întîmpinat constant un refuz, în pofida avertismentului său „Spitalele au ajuns să fie muzee în care nu are cine să lucreze“.

Apoi România, o ţară din UE, a adoptat o nouă strategie educaţională: cea a concurenţei necompetitive. Mai multe facultăţi de Medicină din ţară au deschis secţii cu predare în limba franceză, în care tineri francofoni din Europa se pot înscrie „fără concurs, fără selecţie, fără interviu, doar pe bază de dosar, avînd drept criteriu unic diploma de Bacalaureat“, conform declaraţiei profesorului Legmann, preşedintele Colegiului Medicilor din Franţa. Dacă Franţa are un numerus clausus anual de 7500 de studenţi la Medicină (subevaluat, desigur), România pregăteşte aproximativ 2500 de francezi.

Ar fi fost lăudabil să creăm secţii cu predare în limbi internaţionale, bine organizate, competitive, care să ducă universităţile româneşti în topul european. În realitate, creăm locuri cu plată pentru a ne finanţa universităţile şi dăm la schimb diplome, fără să impunem un standard de calitate. Învăţămîntul superior românesc reacţionează aşa cum a ştiut întotdeauna: produce absolvenţi pe bandă rulantă, fără să-şi pună întrebări asupra competenţelor şi a destinului lor ulterior. Cu amendamentul că un calcul sigur a fost făcut: dacă un francez şi un român au absolvit aceeaşi facultate, cu siguranţă Franţa va prefera să angajeze francezul, cel puţin în absenţa informaţiilor privind criteriile diferite pe baza cărora cei doi au fost admişi.

Numai că trăim într-o epocă a informaţiei şi ziarele franceze publică frecvent articole despre această stare de fapt. Vom reuşi în final compromiterea şcolii româneşti de medicină şi vom avea poate medici români care nu vor mai fi angajaţi în UE. Dar nu toate realităţile au fost puse în balanţă. Unii absolvenţi de medicină vor face ce ştiu mai bine: vor învăţa, vor susţine alte examene necesare pentru SUA, Canada sau Australia, şi tot vor pleca, atîta timp cît statul nu va şti să le facă o contraofertă mai bună. Pentru că, din păcate, aceasta este cea de-a treia lecţie: uneori poţi face ceva pentru România doar plecînd.

Olivia Sgarbură este dr. în ştiinţe medicale şi scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Jocul orb (2010).

Foto: L. Muntean