Este decanul Facultății de Științe Politice a Universității din București și unul dintre primii fondatori. A fost consilier prezidențial și deputat european. Am vorbit cu Cristian Preda despre statutul științelor umane în România și despre cum se poate schimba politica românească prin expertiză.

 

La momentul înființării, Facultatea de Științe Politice a Universității din București s-a numit Facultatea Internațională de Științe Umane. Ce se înțelegea, la începutul anilor ʼ90, prin „sciences humaines” / „științe umane”?

Cînd a fost creată, facultatea găzduia patru direcții de studii: istorie, filosofie, sociologie și drept. „Macheta” era franțuzească, fiindcă facultatea a fost rodul unei colaborări francofone: i se spunea Faculté Internationale de Sciences Humaines. Pe scurt, FISH. Acronimul cu rezonanță anglofonă nu trebuie să înșele: limba de predare a fost inițial exclusiv franceza. Ulterior, s-au adăugat engleza și româna. Cînd s-a pus problema acreditării, am ales domeniul „științe politice”, întrucît planurile de curs au fost inspirate – de la înființare – de cele folosite în așa-numitele Institute de Studii Politice din Franța. Au predat aici profesori de la Rennes, Paris, Bordeaux, apoi de la Universitatea Liberă din Bruxelles, ca și somități locale, precum istoricii Neagu Djuvara, Alexandru Duțu sau Zoe Petre. Sociologie făcea Pavel Câmpeanu, psihologie – Aurora Liiceanu, iar la antropologie studenții l-au audiat pe Vintilă Mihăilescu. Printre filosofi s-a aflat Aurelian Crăiuțu, care e acum la Indiana: împreună cu el am ținut, în toamna lui 1992, un prim curs de filosofie politică într-o universitate românească. Cu dreptul a fost complicat, fiindcă am stîrnit gelozia colegilor de la facultatea omonimă din Universitate, mai ales că la FISH s-au predat primele cursuri de drept comunitar, cum i se zicea atunci dreptului european.

Cum s-a schimbat statutul științelor politice în România în aceste aproape trei decenii? 

Tot prin împrumut extern: absolvenți de studii de master sau de doctorat în țări occidentale – Franța, Italia, Statele Unite, Belgia – au predat disciplina așa cum se predă după al Doilea Război Mondial, formînd circa 25 de generații de absolvenți. La București, la Universitate, noi avem avantajul de a fi pus împreună nu doar predarea în trei limbi, ci și bibliografiile dezvoltate în diverse arii de educație, asociind studiul partidelor, al instituțiilor și al ideologiilor cu relațiile internaționale, cu studiile europene și, de curînd, cu studiile de securitate. La Cluj, Iași și Timișoara, unde există secții înrudite cu facultatea de la București, știința politică a fost „măritată” și cu administrație, jurnalism, filosofie ori comunicare, specializări care la UB sînt distincte de domeniul nostru și sînt tratate în alte facultăți. Statutul academic al disciplinei este mult mai solid azi decît la începutul tranziției: există 13 universități din România, dintre care 11 publice și două private, ce derulează în total 17 programe de licență în științe politice, folosind patru limbi – română, maghiară, franceză și engleză. Zece dintre respectivele universității au, de asemenea, programe de master în acest domeniu. Din 2004 există școli doctorale de științe politice la București, Cluj, Timișoara. Mai multe reviste academice acoperă domeniul: de pildă, facultatea în care lucrez publică Studia Politica din 2001 pînă astăzi, cu cîte patru numere pe an.

Ce înseamnă să fii specialist în științe politice?

Lucrările de licență, de masterat sau tezele de doctorat vă pot da o idee despre competențele dobîndite de către cei pe care-i formăm. Studenții au drept subiecte analiza politicilor publice, evaluarea funcționării unor instituții ori organizații naționale, europene sau internaționale, studierea biografiei elitelor administrative, parlamentare sau ministeriale, cercetarea istoriei ideilor politice, analiza relațiilor bilaterale dintre țări ori a cooperării multilaterale în cadrul forurilor internaționale de decizie ș.a.m.d. Pe scurt, un politolog bine format e capabil să explice funcționarea regimurilor politice și interacțiunile lor și, pe această bază, să recomande căi și soluții de acțiune. Nu e ceva la îndemîna oricui.

Avem nevoie de frizeri și de tinichigii, nu de filosofi, spunea la un moment dat președintele Traian Băsescu. Avem nevoie și de politologi? Ce expertiză ne oferă?

E de la sine înțeles că există loc într-o societate și pentru frizer, și pentru filosof, și pentru tinichigiu. Totul e ca frizerul să nu predea filosofie, iar filosoful să nu se apuce de îndreptat caroserii… Politologii sînt la fel de utili în România pe cît sînt în celelalte țări europene ori în Statele Unite – unde lucrează cam două treimi din comunitatea mondială. Cît privește expertiza, vă dau trei exemple. Un absolvent de științe politice care a studiat conceperea politicilor publice îl va putea ajuta pe un ministru să evite greșelile pe care le-au făcut alții atunci cînd au avut de croit așa ceva. Un alt absolvent care compară cum își pregătea De Gaulle discursurile publice și cum procedează azi Macron va fi în stare să dea sfaturi utile unui președinte sau unui premier, înainte ca acesta să glăsuiască poporului. Un al treilea specialist – care a aprofundat politicile europene – va avea pregătirea necesară pentru a lucra la Comisia de la Bruxelles ori la Parlamentul de la Strasbourg, asistîndu-i pe birocrați ori pe deputații care concep politicile acoperind statele-membre.

În ce măsură reușesc absolvenții FSP-UB să facă carieră chiar în domeniul specializării lor? Există o „piață” pentru absolvenții de științe politice?

Ca și-n alte părți, științele politice deschid ușa multor profesii. Desigur, cei mai mulți absolvenți devin experți în ministere, în instituțiile europene ori în cadrul autorităților locale. Absolvenții FSP au devenit ulterior miniștri, deputați la București sau la Strasbourg, diplomați – trei din cei patru actuali secretari de stat din MAE au terminat școala la noi –, dar și gazetari, ONG-iști ori antreprenori sociali. Orizontul intelectual oferit de facultatea al cărei decan sînt le-a îngăduit unor absolvenți să lucreze în universități sau centre de cercetare din Europa și din Statele Unite, să fie redactori de carte ori traducători. Unul dintre foștii studenți, căruia i-am îndrumat lucrarea de licență, e jurnalist la Dilema veche...

Adesea funcții importante în stat sînt ocupate de oameni fără o calificare reală în științe politice, juridice, economice sau în administrație publică. Ajung acolo împinși în față de partid sau pe pile. Oameni cu adevărat competenți ajung să fie subalternii unor impostori. Se poate schimba sistemul acesta?

Educația în domeniul politic e de ajutor pentru orice deputat, ministru ori birocrat. Ea nu poate fi o condiție de acces la funcțiile elective, fiindcă voința alegătorului nu poate fi îngrădită în vreun fel. Cînd vine vorba despre poziții ocupate prin concurs, o minimă bibliografie juridică, economică sau politologică este, însă, o necesitate. Nu poți cere unui funcționar să schițeze un buget dacă n-a studiat nici o oră de economie. Nu te poți aștepta de la un expert parlamentar să-și ajute deputatul în croirea unui proiect de lege dacă nu are cunoștințe de tehnică juridică. Degeaba îi ceri unui consilier de ministru să-ți scrie un discurs dacă e analfabet funcțional și n-a auzit în viața lui de separarea puterilor. Sistemul se schimbă în bine dacă exigențele sociale sporesc. Deocamdată vedem că mase largi de oameni votează analfabeți sau pungași, semn că exigențele sînt joase, tot așa cum vedem că există contraselecție în multe instituții, cu angajări „pe pile” care umplu schemele de personal și scad performanța instituțională. Pe de altă parte, nimic nu-l obligă pe un ins competent să accepte colaborarea cu un impostor. Sistemul „șeful idiot poruncește unei persoane educate” a funcționat în comunism și are prelungiri pînă în prezent. Nu doar reaua credință a șefilor, ci și servitutea voluntară a angajaților îl perpetuează.

Emil Constantinescu a promis în campania electorală că se bazează pe 15.000 de experți pentru a înfăptui tranziția democratică. A cîștigat alegerile probabil și pe baza acestei promisiuni. Vă mai amintiți, au apărut cei 15.000 de experți pînă la urmă?

Promisiunile electorale sînt cu atît mai atrăgătoare cu cît sînt însoțite de cifre. Cîștigi mai multe voturi dacă spui „voi crea un milion de locuri de muncă” decît dacă zici „voi îmbunătăți accesul pe piața muncii”. Așa se explică și formula celor 15.000 de specialiști. Era un cîrlig electoral. Pe fond, ideea era foarte bună: în locul unor birocrați din stirpea lui Văcăroiu, adus de Iliescu de la Comitetul de Stat al Planificării, ca să construiască economia de piață, ni s-a promis că vom fi guvernați de persoane oneste și pregătite, capabile să înnoiască și afacerile, și administrația, și politica. N-a fost chiar așa. Rezistența era foarte mare în 1996-2000. În Parlament, cel mai mare grup era cel al PDSR, iar țărăniștii și aliații lor din PNL sau PD au început să se certe, lăsîndu-și prea puțin timp pentru reformele mult așteptate.

Ar mai prinde astăzi o asemenea promisiune?

Ea a mai prins, fiindcă înnoirea a tot fost promisă și după mandatul președintelui Constantinescu. Au lipsit cifrele, dar nu și vînzarea speranței. O formă a acestei reamenajări a fost „mitul tehnocratic”. De fapt, chiar Constantinescu l-a promovat în ultimul său an de mandat, cînd l-a chemat în fruntea guvernului pe Mugur Isărescu. Traian Băsescu a preluat ideea, tot într-un moment de criză, și l-a numit la Palatul Victoria pe Mihai-Răzvan Ungureanu. Al doilea tehnocrat conducea și el, ca și primul, un guvern politic. Klaus Iohannis a repetat experiența cu Dacian Cioloș. Azi nu se mai vorbește nici despre „specialiști”, nici despre „tehnocrați”, ci despre „experți”. Găsim termenul în retorica USR și a PNL. Dacă aceste două partide ajung să guverneze împreună, vom avea șansa de a vedea dacă – din 1996 încoace – expertiza, știința, competența și-au făcut mai mult loc în palatele Puterii.  

a consemnat Matei MARTIN