Avertisment către cititor: cum aş putea să explic, în doar cîteva rînduri, privirea pe care o am asupra României, ataşamentul meu faţă de această ţară de care sînt legat de mai bine de 15 ani? Nu pot să vă propun decît un început, fiindcă „sîntem în România şi asta ne ocupă tot timpul“ (Mircea Badea). Consideraţi, aşadar, propunerea care urmează o introducere ce ar trebui continuată. 

Era în timpul iernii anului 1989, la începutul lui decembrie. Plecam din Moscova cu Transsiberianul. Ruşi, chinezi, mongoli se aflau în acel tren care mergea la Beijing. Fiecare vorbea în limba sa, şi doar în limba sa, iar eu nu o înţelegeam pe nici una. Atunci l-am cunoscut pe Andrei, care vorbea rusă, un pic de chineză şi franceză. Aceasta a fost prima mea întîlnire conştientă cu un român, într-un tren în mişcare, la minus 40 de grade, în universul alb al Siberiei. 

Zece ani mai tîrziu, Matei a fost, la Paris, primul meu profesor de română. Avea 7 ani şi venise alături de mama sa, femeia cu care convieţuiam, şi care stăpînea minunat limba franceză, pe care o vorbea cu o bucurie atît de elegantă, încît n-am insistat niciodată să învăţ româna. Astăzi, o înţeleg şi o vorbesc cotidian, cu o imensă stîngăcie. Ucenicia mea s-a făcut în oralitate. Astăzi, m-am hotărît, vreau să învăţ conjugarea, terminaţiile, sintaxa, numai în română. Dar hotărîrea mea nu este la înălţimea talentului vostru. 

În urmă cu douăzeci de ani, pe cînd România nu se afla în Uniunea Europeană, am creat un master european. Astfel a avut loc prima mea întîlnire cu ţara dvs., într-o sesiune la Bucureşti cu prima promoţie, în 1996. Corinei – pe vremea aceea directoarea masterului – îi datorez iniţierea, prima imersiune, primele uimiri. Cum să-l înţeleg pe acel student care încerca să-mi explice că este de naţionalitate maghiară şi cetăţenie română. Cum să accept că aici nu eşti sigur decît de începutul lucrurilor şi că eternitatea ţine de cotidian (se conjugă la timpul prezent). 

Se împlinesc 14 ani de cînd încerc să învăţ… Poate că am început. Ca să spun adevărul, sînt străin nu numai printre dvs., ci, într-o anumită măsură, şi în Franţa. Paul Virilio, prietenul meu filozoful, îmi spunea, înainte chiar să cunosc partea centrală şi orientală a Europei, că centrul meu de gravitaţie este în Est. Astăzi pot să confirm. Am nevoie atît de Orient, cît şi de Occident, şi acum le am pe amîndouă în România. Dar rămîn un nomad, identitatea mea e Europa, oraşul meu – Parisul, şi Bucureştiul – un port terestru, între două mări care îmi absorb visele: Mediterana şi Marea Neagră. Pentru mine, teritoriul meu e drumul, acolo sînt eu însumi, în deplasare. Trăiesc o mare parte din timp la Bucureşti, unde am domiciliul. Numărul de înmatriculare al maşinii mele e parizian. Din această cauză, devin interesant pentru poliţiştii din drumul meu, care mă opresc frecvent, sub pretexte false, dar pentru lei adevăraţi. România m-a impregnat în toţi aceşti ani. Cu toate acestea, mi-a trebuit timp ca să realizez importanţa relaţiei care leagă Franţa de România. Şi îmi dau seama că, pentru compatrioţii mei, ea nu este întotdeauna evidentă: ştiu ei că Nicolae Grigorescu şi Jean Renoir au fost prieteni? Măsoară ei oare influenţa lui Tristan Tzara asupra suprarealismului? Ştiu cu certitudine că Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu – autorul cărţii A 25-a oră – Victor Brauner sînt români? Teodor Baconschi, la vremea aceea ambasador al României la Paris, îmi vorbea despre imensa influenţă românească asupra istoriei noastre contemporane, şi despre cei „două sute de români“ care au marcat Parisul. 

Şi cum să nu-ţi atragă atenţia şi imaginea acestor români cărora li se spune „romi“ (români? romales?... – francezii nu ştiu prea bine), care ocupă strada şi actualitatea în Franţa, care minează percepţia reală a ceea ce sînteţi, dar şi a ceea ce sînt ei înşişi. Ajunşi la acest subiect, reacţia pe care o aveţi cînd vorbesc de muzica ţigănească, pentru că ţigănească, mă surprinde, dar cum să nu fii sub magia acelora dintre dsv. care marchează istoria noastră muzicală, aici şi altundeva: Emy Drăgoi, Costel Niţescu, Florin Niculescu, Giani Lincan şi atîţia alţii. E altceva decît folclorizarea forţată pe care Ceauşescu a încercat să o exporte fără limite, în special în Franţa: timpul forţat să stea în loc, punerea în vitrină a altor vremi, o nostalgie mortiferă. Acea folclorizare nu vi se potriveşte pentru că sînteţi un popor în mişcare, prin ataşamentul pe care îl aveţi faţă de istorie şi faţă de propriul teritoriu. 

Sînt uimit să constat cum sufletul mare al acestei ţări se abandonează în pierderea reperelor. Ce să gîndeşti despre diferenţele spectaculoase între bogaţi şi săraci (cu excepţia Beirutului, nicăieri nu am mai văzut o asemenea concentrare de maşini de lux, ca pe străzile şi în oraşele României), ce poţi să spui despre corupţia, atît de pregnantă şi redutabilă, de la toate nivelurile vieţii româneşti?! Aici am învăţat diversele trepte ale acestei cutume obligatorii: întîi „bacşiş„, apoi „şpagă“, urmată de „mită“ şi, finalmente, „a da dreptul“, cea mai teribilă. Încă nu m-am obişnuit cu aceste practici: cu cît eşti mai „corect“, cu atît procedurile sînt mai grele, mai inutile şi constrîngătoare, cînd e mult mai uşor să obţii cîştig de cauză, negociind „de la mînă la mînă“. A nu mai şti să spui mulţumesc sau să te scuzi, a folosi insulte şi minciuni facile intră în contradicţie cu generozitatea ospitalităţii, curiozitatea amabilă, umorul răvăşitor, simţul petrecerii, fraternitatea care vă caracterizează. 

Îmi place să ştiu că soarele răsare deasupra Europei aici, în România, la Marea Neagră. Am vrut să văd acest lucru. Ştefan, căpitan în portul Sulina (loc magic), m-a însoţit spre mare. Am plecat înaintea zorilor şi, ajunşi în larg, am aşteptat. După primele licăriri care au luminat marea, soarele a ieşit dintre ape. Am sunat-o, atunci, pe o prietenă din Nantes, pentru a o asigura că soarele va ajunge şi la ea, puţin mai tîrziu. 

Cîteva cuvinte doar, înainte de a închide această privire introductivă. În timp ce astăzi mă mîndresc că sînt titularul unui „CNP“, iar Horezu şi Măldăreşti sînt un oraş şi un sat în care mă implic asiduu, cînd ceramica a pus stăpînire pe casa mea, munca m-a condus, în 2008, în Tunisia, mai precis la Hammamet. Se află acolo – şi aceasta era destinaţia mea – un centru cultural instalat pe o proprietate (într-o casă), celebru loc de întîlnire în perioada „anilor nebuni“. Aceasta a aparţinut unui bărbat ce a dat numele său somptuoasei reşedinţe: „Vila Dar Sebastian“. Era iarnă, în centru nu se mai afla nici un rezident. Am aflat atunci, cu uimire, că proprietarul acelui loc se numise, de fapt, George Sebastian, şi era un român din Bacău. Şi surprinderea mea a atins proporţii şi mai mari cînd, instalîndu-mă în ceea ce fusese biroul lui, am descoperit atunci, în Tunisia, o mică ceramică de Horezu… 

Richard Edwards este consilier cultural şi realizator de proiecte culturale, specializat în patrimoniu, dezvoltare urbană şi rurală, amenajarea teritoriului. Alături de Atlante & Cariatide srl sau pe cont propriu, a dezvoltat proiecte culturale în Franţa, Germania, Belgia, Spania, Portugalia, România, Ungaria, Republica Cehă.