To squat înseamnă „a (se) ghemui“, „a (se) chirci“ – ca pentru a te ascunde. Squatting înseamnă să locuieşti în „găurile ascunse“ ale mediului urban, să le foloseşti drept porţi către un altundeva – un spaţiu departe de convenţii, departe de legi, departe de normele economiei, departe de sistemul mărginit impus de societate. Cécile Péchu, care a analizat fenomenul într-o carte devenită de referinţă (Les squats, Presses de Sciences Po, Paris, 2010), face distincţia între două tipuri de squat. Pe de o parte, termenul se referă la ocuparea ilegală a unui spaţiu (locativ) ca formă de compensare a unor revendicări sociale din partea unor categorii de oameni defavorizaţi, cum ar fi studenţii, persoane fără domiciliu fix, muncitori imigranţi, artişti etc. Pe de altă parte, squat e soclul unei culturi alternative care cuprinde creaţii artistice şi o comunitate de oameni care vor să cucerească, să ocupe spaţiul public.

Al doilea tip de squat – deşi am rezerve în a găsi chiar şi asemănări teoretice cu primul – e un amestec de convingeri filozofice şi practici izvorîte din zona contraculturilor. Termeni precum gratuitatea, autogestiunea, abolirea proprietăţii private fac trimitere la anarhie. Doar că squat-ul nu se reduce la o luptă politică. Minunatul, atît de drag suprarealiştilor, trebuie să ajungă în cotidian. Ca să-l parafrazez pe André Breton, squatter-ul trebuie să refuze „ideea deprimantă a divorţului iremediabil dintre acţiune şi vis“. Acest spaţiu e „heterotopie“, concept inventat de Foucault pentru a desemna „locuri reale, locuri efective, locuri stabilite chiar în interiorul instituţiei numite societate, şi care sînt un fel de contralocalizări, un fel de utopie realizată efectiv“.

Squat-ul oferă utopiei o dimensiune sensibilă, materială şi umană, participînd astfel la încarnarea ei efemeră, mereu preferabilă – după cum cred adepţii ei – unei improbabile lumi mai bune, mereu repudiate. E, de fapt, un fel de ecou la sloganul „no future“ al punkerilor care, graţie squat-urilor, şi-au putut crea o lume paralelă într-o societate considerată fără viitor, o societate construită din idoli numai buni de consumat.

Astăzi, la New York, Amsterdam, Copenhaga, Berlin, Londra, Paris, Varşovia sau Bucureşti, squat-ul, parazitat de moda underground, pare foarte departe de idealurile unor „diggers“, „krakers“, „hippies“, „punks“ sau „hip-hop“ din trecut. În cel mai bun caz, squat-ul înseamnă ateliere ieftine pentru artişti, cu regulament de ordine interioară ce guvernează buna coabitare a celor care ocupă spaţiul respectiv. În cel mai rău caz se instituţionalizează – şi atunci „vînd“ un produs artificial, de vitrină: finanţaţi de autorităţile publice, reuniţi într-o asociaţie, încearcă să dea un sens cartierului respectiv şi reuşesc chiar să urce preţurile la chirii atrăgînd în zonă oameni pe la 30 de ani care se cred descoperitori ai unui viitor cartier cool.

Să fi reuşit „societatea spectacolului“ lui Guy Debord să colonizeze pînă şi ultimele redute ale libertăţii urbane? Din fericire, nu. Pe ici, pe colo, departe de acest univers al speculei, mai apar şi momente autentice. De pildă – Black Rock City. Din 1986, în fiecare an, acest oraş efemer atrage 50.000 de oameni. Oraşul apare ca din senin, undeva în Nevada, în plin deşert, şi dispare după o săptămînă, fără a lăsa nici o urmă. N-ai nevoie de bani ca să locuieşti aici. Iar spectatorii sînt proscrişi – doar creatorii operelor trecătoare au voie aici. Fondatorul acestui „oraş“, Larry Harvey, vede în această comunitate un soi de terapie radicală menită să contracareze „anomia socială“, ce are mai multe cauze. „Transformarea imaginaţiei în marfă de consum, pasivitatea etică, izolarea socială, angoasa generată de modul de viaţă solitar, toate acestea au consacrat satisfacţii frauduloase, care au efecte dintre cele mai devastatoare.“

„Detaşarea“ pentru care au pledat situaţioniştii constituie fundamentul ontologic al squat-ului, raţiunea de a fi, în opoziţie cu imaginea cool a mansardei sau a uzinei dezafectate şi marketată ca spaţiu alternativ. A te detaşa înseamnă a sparge oglinda lumii imaginate pentru noi, înseamnă să pătrunzi în zona nevăzută a societăţii, să explorezi realul astfel încît să nu te pierzi în reflexiile ei. Şi mai înseamnă, poate, să deschizi, cîndva, o poartă spre această umanitate ascunsă unde a crea înseamnă, cumva, să te ghemuieşti, ca pentru a te ascunde.

Olivier Peyroux este sociolog, membru al grupului tnpx, care realizează proiecte artistice cu mize sociale pe teme precum migraţia, puterea şi discriminarea (www.tnpx.net).

traducere de Matei MARTIN