Cea mai sintetică și mai percutantă definiție a plictisului ne-a propus-o, cred, Beckett în Așteptîndu-l pe Godot, prin cuvintele lui Estragon: „Nu se întîmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, e cumplit”. Așteptarea zadarnică e, așadar, una dintre fețele plictiselii. Ipostazele ei sînt însă numeroase, iar literatura oferă din belșug exemple, chiar dacă – în mod oarecum surprinzător – cuvîntul „plictiseală” își face apariția destul de tîrziu în unele limbi, în engleză și germană pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în franceză cu un veac mai devreme, ceea ce nu înseamnă că starea de spirit respectivă nu exista și înainte. Dino, protagonistul romanului Plictiseala (La Noia, 1960) de Alberto Moravia, își amintește că, la o vîrstă fragedă, proiectase să scrie o istorie a omenirii bazată pe avatarurile plictiselii: la început a fost plictisul, numit – vulgar – haos, apoi Dumnezeu – plictisindu-se – a creat pămîntul, cerul, apa, animalele, pe Adam și pe Eva, aceștia din urmă plictisindu-se în rai au mîncat din fructul oprit, l-au plictisit pe Dumnezeu care i-a alungat, tot din plictis Cain l-a omorît pe Abel, și tot așa: imperiile egiptene, babiloniene, persane, grecești și romane se nășteau din plictis și mureau de plictiseală (Cioran: „Un popor intră în decadență cînd începe să se plictisească”, Lacrimi și sfinți), sastisiți de păgînism oamenii au inventat creștinismul, plictisindu-se de Europa au purces să descopere America, feudalismul a eșuat și el în plictiseală și a dat naștere capitalismului etc., etc. Precocele autor abandonează curînd grandiosul proiect: renunță, ați ghicit, din plictiseală… Dincolo de acest puseu de autoderiziune, personajul lui Moravia întreprinde – prin experiențe existențiale, în primul rînd – o analiză în profunzime a plictisului, care îl duce la cîteva constatări ce merită reținute. Astfel, notează că „plictisul era asemenea unei cețe în care gîndirea mea se rătăcea mereu, neîntrezărind decît intermitent vreun detaliu al realității”. Revine insistent, în mai multe  locuri, această idee a caracterului intermitent al percepției realului; e un fel de „boală a obiectelor”, zice Dino, este ca și cum, în cîteva secunde, ai vedea o floare ofilindu-se și transformîndu-se în pulbere. Plictisul ar fi provocat, totodată, de absența raporturilor cu obiectele, ceea ce face ca acestea să pară stranii, absurde. 

Nu știu dacă Moravia a fost influențat în vreun fel de romanul lui Sartre Greața (1938), însă există, neîndoielnic, niște puncte comune. Și Roquentin, eroul sartrian, se plictisește copios în orașul provincial fictiv Bouville. Mai mult, refuză cu obstinație să acționeze, justificîndu-și abulia cu argumente filosofice: „Știu foarte bine că nu vreau să fac nimic: a face ceva înseamnă a crea existență, or e și așa prea destulă existență”. Dar, spre deosebire de Dino, Roquentin parcurge cumva drumul invers: el descoperă că are o relație bizară cu obiectele, are revelația materialității, consistenței lor, începe să capete repulsie față de tot ce este uscat, fărîmicios, lipicios, se simte, în fine, agresat de obiecte, stare ce îi provoacă o senzație violentă de greață.

Inactivitatea, lenea au fost cel mai adesea, în literatură, asociate plictisului. Paradoxal și provocator ca întotdeauna, Jules Renard scria că „teama că ne vom plictisi este unica scuză că muncim”. În cel mai înalt grad reprezentativ pentru nevroza provocată de inactivitate este ceea ce Caragiale numește, în schița sa din 1909, „Repausul dominical”. Nu e un exemplu singular: sînt multe situații narative cînd duminica (și, mai tîrziu, week-end-ul) apar ca intervale temporale suspendate, lipsite de sens, prilejuri pentru burghezii conformiști de a-și etala toaletele plimbîndu-se pe Corso, iar pentru cei fără „ștaif” de a se îmbăta temeinic. În schița lui Caragiale, naratorul și amicii lui fac turul cîrciumilor, sînt Sfinții Constantin și Elena, zi liberă, orașul pare pustiu („să vrei să te spînzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang…”); în peregrinările lor bahice întîlnesc un brav muncitor tipograf, beat pulbere, victimă a  „repausului dominical” care însă, vechi și experimentat combatant, reușește performanța să se ducă a doua zi dimineața – proaspăt ras și dichisit – la muncă (amicii, neavînd ceva mai bun de făcut, își continuă periplul prin cîrciumi). Nu rezist tentației de a reproduce comentariul pe marginea schiței din ediția de Opere, vol. 2, 1960: „Problema dreptului la repaus – măcar o zi pe săptămînă – al celor care muncesc prilejuiește lui Caragiale cîteva accente calde în favoarea oamenilor muncii”. Plictiseala bîntuie prin mai multe texte caragialiene, asociată cu dogoarea verilor bucureștene – Căldură mare –, cu rutina birocratică – Petițiune – sau cu obligațiile mondene, ca în Țal!, unde naratorul e silit să asculte o nesfîrșită conferință a doamnei Graziella, precursoare infatigabilă a feministelor de astăzi.

O posibilă antologie a literaturii plictisului ar alătura nume mari: Flaubert (Emma Bovary nu e victima doar a lecturilor romanțioase, ci și a monotoniei unei existențe fără orizont), Cehov (o povestire din 1886, De plictiseală, are un subtitlu neașteptat: roman de vilegiatură), Goncearov (e greu de spus totuși dacă Oblomov chiar se plictisește, fiindcă lenea și apatia reprezintă starea lui naturală), Dino Buzzati, Julien Gracq, Françoise Sagan (o scriitoare astăzi subestimată și care a descris admirabil plictisul „modern” al anilor ’50-’60) etc. Nu poate fi uitat, firește, Cioran, pentru care plictiseala este singurul argument serios împotriva nemuririi. „Viața mea – scrie Cioran – a fost dominată de experiența plictiselii”. Și încă: „Visul meu a fost să fiu inutil și inutilizabil. Ei bine, mulțumită plictiselii mi-am realizat visul”. Dar, pe de altă parte, plictiseala – revelație a „insignifianței universale” – a fost „rana vieții mele”. Cîtă trăire autentică e în aceste afirmații și cît histrionism, doar Livius Ciocârlie ar putea – dacă ar vrea – să ne lumineze. „Cioraniană” avant la lettre, în registru histrionic, mi se pare această butadă cinică a deja menționatului Jules Renard: „El frecventa cît mai puține persoane pentru a evita pe cît se poate plictiseala înmormîntărilor”.

Dacă plictisul e democratic, spleen-ul este elitist. Nici nu poate fi prins într-o formulă unică. În el intră, pe lîngă plictis, și melancolia, și neliniștea, și sentimentul de vinovăție, și frica de singurătate, și incapacitatea de adaptare, și abulia, și dezgustul, și deficitul de vitalitate, și înclinația de a vedea totul în negru, și teama de moarte. Baudelaire i-a dat o strălucită expresie poetică, dar există, în Florile răului, un anumit echilibru între spleen și ideal. Să nu ne facem totuși iluzii: sîntem, în ochii lui Baudelaire, „une oasis d’horreur dans un désert d’ennui” (Le Voyage: „Călătoria științe amare ne învață, / În lumea monotonă și mică, azi ca ieri, / Ca mîine și ca veșnic, ne seamănă la față: / O oază de oroare-n deșert de plictiseli !” – traducere de Octavian Soviany). E posibil ca varianta balcanică – și neelitistă – a spleen-ului să fie lehamitea. Aria semantică e asemănătoare: dezgust, silă, plictiseală, oboseală, sentiment de saturație. Decepția poate induce, în anumite circumstanțe, starea de lehamite. În binecunoscuta schiță C.F.R., Niță și Ghiță, aflînd că Mița e sora „șefului” și că amicul nu e un prostănac încornorat, trec brusc de la efuziunile euforice la o plictiseală fără leac („Nu mai ai nici un haz!”). Le e, așadar, atît de lehamite încît refuză să mai meargă la o altă cîrciumă. Semn – care nu înșală – al unei grave derute existențiale…

O surpriză este prezența consistentă a acestei tematici într-o zonă mai frivolă, aceea a muzicii ușoare. Spleen-ul are succes îndeosebi în rock și în hip-hop (trupe și cîntăreți din Canada, Franța, Rusia etc.). Plictisul a inspirat un număr considerabil de bucăți muzicale, de la Acest ucigător plictis al lui Gainsbourg la Îmi place plictiseala a lui Christophe. Thomas Dutronc (fiul marelui Jacques Dutronc) regretă, într-o melodie jucăușă, că astăzi  Nu mai știm să ne plictisim (On ne sait plus s’ennuyer), deoarece, printre altele, sîntem conectați în permanență la rețelele de socializare.

Nu mai știm să ne plictisim? Chiar, de ce? Am ajuns oare ca pînă și de plictiseală să ne fie lehamite? 

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.