Pe la jumătatea anilor ’90, cînd Internetul abia trecuse de genunchiul broaștei, iar „digitalizare” încă era un cuvînt necunoscut pentru cei mai mulți, citeam tot felul de studii simandicoase despre cum vor evolua tehnologiile comunicării și cum se vor constitui „comunități online” în cadrul cărora oamenii își vor împărtăși (azi se zice „șerui”) ideile, opiniile, gusturile. Being Digital (1995), cartea în care Nicholas Negroponte descria – simplu, pe-nțeles, cu umor – modul în care digitalizarea ne va schimba viețile a fost un bestseller și a generat (alături de alte scrieri, desigur) o anume euforie a schimbării, un soi de optimism tehnologic molipsitor. Era vorba acolo, între altele, de niște „autostrăzi ale informației” și de ușurința de a comunica, de accesibilitatea minunatelor dispozitive care, nu-i așa, vor face viața umanității mai bună.
După 25 de ani, în plină epocă a rețelelor sociale, optimismul s-a mai ponderat. Sigur că tehnologiile digitale au făcut și fac mult bine, e indiscutabil. Dar realizarea practică a „comunităților online” a fost ceva între (elegant spus) „s-a deschis Cutia Pandorei” și (popular spus) „și-a băgat dracul coada”. Criticii lui Negroponte i-au reproșat de atunci că nu discută efectele negative ale digitalizării. Dar au făcut-o abstract și conceptual, ca între specialiști. Astăzi, miliarde de utilizatori (căci așa ne numim; și mă întreb dacă n-ar fi folositoare o discuție filozofică serioasă despre condiția umană, despre felul cum omul, bunioară, de-un paregzamplu, devine „consumator”, „utilizator” și ețetera) asistă și participă deopotrivă la spectacolul concret al unei umanități nițeluș cam nevricoase, care își mărturisește online, sub patrafirul biților, vrutele și nevrutele, știutele și neștiutele. Presupuse a fi locuri în care se schimbă idei, opinii și gusturi, comunitățile construite pe rețelele sociale ajung să scoată la iveală bătăile cu pumnul în masă ale unor persoane care s-au trezit invitate („fă-ți cont! din cîteva click-uri ai acces la...”) pe autostrada informațională; ceea ce în principiu e bine, căci autostrada e rapidă și confortabilă, dar cu condiția să nu mergi pe jos, eventual desculț. Facebook, de pildă, care este, deocamdată, rețeaua socială cu cel mai mare număr de clienți, a devenit locul în care poți da, la tot pasul, peste certitudini strigate ferm și bazate pe nimic. Să presupunem (exemplul e fictiv, dar verosimil) că cineva postează așa: „Mi-am cumpărat o perie cu coadă lungă, să-mi spăl balconul, că a venit vara și se depune praf. Cînd am ajuns acasă, am descoperit că pe spatele ei scrie «Made in Italy». Mai întîi mi-a dat prin cap că, uite, importăm pînă și mături; dar apoi m-am gîndit că e bine, sîntem în UE, comerțul e liber... Oricum, îmi fac treaba cu ea, frec balconul precum marinarul puntea J”. La un asemenea gînd (căci asta ne-ntreabă Facebook, „La ce te gîndești?”), sînt considerabile șanse să apară comentarii care să arate cam așa: „spor la treabă! J”; „și eu mi-am luat, erau și românești, dar mai scumpe”; „lasă că e bine, pe vremea lui Ceaușescu nu se găseau de nici unele”; „Ceaușescu era patriot și na vîndut țara străinilor; acum avem dictatura UE, ne bagă pe gît mărfurile lor ecspirate”; „ce, bă, îl regreți? ți-a expirat mătura? n-ai înțeles nimic”; „tu n-ai înțeles, bă; nu vezi că doamna e băsistă, îl regretă pe marinar, care nea vîndut la Brucsel?” (ha-ha, ha-ha...); „italienii fac produse de calitate și la preț bun, n-are rost să vă certați”; „nu se compară cu nemții”; „vezi să nu iei covidu de pe mătură :)))”; „nu există covid, l-au inventat ăștia ca să ne pună bodnițe” (like-like-like, ha-ha...); „totul e controlat de băieții de la butoane, nu vă e clar?”; „hai, dom’le, că doamna vorbea de o simplă perie...”; „băi, vaccinatule!”. Ș.a.m.d.
Ce-i mînă pe ei în luptă? De ce simt oamenii nevoia irepresibilă de a se băga în seamă și de a-și manifesta ritos niște certitudini scremute, formate prin amestecarea unor „știri” citite pe diagonală cu propriile convingeri și prejudecăți și exprimate prin clișee și stereotipuri care trădează precaritatea (ca să nu zic lipsa) gîndirii? Sigur, psihologii ne dau explicații și n-avem nici un motiv să nu-i credem. Cred însă – fără pretenția vreunei certitudini – că Facebook n-a făcut decît să scoată la iveală o sumedenie de inși (cu părerile și certitudinile lor cu tot) care existau și înainte de epoca digitală, dar n-aveau loc să se exprime. Mai mult decît atît, ei sînt (de)formați tocmai de proasta înțelegere a tipului uman construit de decenii bune în „civilizația imaginii” în care, cică, ne-am afla: trebuie să comunici mult, să fii sigur pe tine, să arăți lumii o față încrezătoare și puternică; nu „dă bine” să exprimi îndoieli și să ai dileme, că pari slab și dezorientat. Se comunică, așadar, în exces, iar instrumentele comunicării sînt la îndemîna unor persoane care n-au, de fapt, nimic de comunicat – nici substanță, nici argumente, ci doar păreri generate de emoții și nesiguranțe, mascate în certitudini și opțiuni „ferme”.
Din toate astea (mă rog, și din toate astea – căci nu putem contesta beneficiile și lucrurile interesante pe care le găsim pe rețelele sociale), Facebook a ajuns să aibă o capitalizare de sute de miliarde la bursă. Ceea ce pare chiar o certitudine, poate singura... Mă întreb însă – nesigur cum sînt – cît poate rezista monetizarea (parcă ăsta-i termenul, nu?) unei întreprinderi care se bazează pe întrebarea „La ce te gîndești?” pusă tuturor, inclusiv unor inși care, mdeh, n-au exercițiul gîndirii, ci doar tăria opiniunilor. Sau poate tocmai de-aia...
Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere a Universității din București.
