Trăim, dragi concetăţeni, năucitor, de multe ori scandalos, de cele mai multe ori absurd, ni se spune că albul e negru, că susul stă jos, că josul stă pe culmi. Aflăm că totul este la negoţ. Dacă urmăm vechea întrebare dilematică a lui Nikolai Gavrilovici Cernîşevski, mult citita întrebare „Ce-i de făcut?“, avem cîteva răspunsuri. Înainte de orice, nu vă enervaţi. Nu puneţi în pericol prieteniile vechi, fostele relaţii umane civilizate, coabitările (hélas, un alt deziderat utopic) cu vecinii, cu neamurile, cu locatarii din birou cu care v-aţi împărţit comunitar orele de serviciu. Salvarea democraţiei stă în capacitatea fiecăruia de a asculta calm enormităţile politicienilor şi ale semenilor noştri, eventual cu zîmbetul pe buze. Ne vom salva pe noi, statul de drept, poziţia în Europa, dacă vom asculta imperturbabili ca yoghinii minciunile, prostiile absurde, nedreptăţile flagrante, agresivităţile (deocamdată!) de limbaj. Dacă vom avea vorbirea limpede şi argumentele clare, rămînem în Europa. Dacă ne luăm agresiv de proşti, „am pus-o“, ca să mă exprim cu obuzele artileriei verbale ale clasei noastre politice.

E vremea să-i luăm altfel. Pe toţi! Spre exemplu, dacă unul dintr-o parte a gardului îţi spune că preşedintele republicii e chior, spuneţi-i: „Vai, dar ar trebui să meargă la oculist“. Dacă îi răspundeţi aşa, o să vă confruntaţi cu două posibile atitudini: o dată, interlocutorul dumneavoastră vă va scruta cu o privire tîmp-neînţelegătoare; a doua oară, o să izbucnească în rîs. Ambele situaţii sînt bune pentru că în nici una dintre ele interlocutorii nu o să se repeadă asupra domniei voastre să vă spună (implacabil, asemenea unei sentinţe judecătoreşti definitive) că sînteţi băsist. Dacă interlocutorul domniei voastre vă complimentează astfel, nimic nu mai e de discutat, gardul nu mai poate fi sărit şi tranşeele sînt inatacabile. Dacă, dimpotrivă, interlocutorul rîde, atunci puteţi fi siguri că e disponibil pentru starea democratică, adică dialogică, dilematică, critică şi autocritică. Rîsul se acomodează mai bine cu democraţia. Încruntarea e mai ales a dictaturii şi a dictatorilor. Cine ştie să rîdă e disponibil pentru a fi în statul de drept şi în democraţie. Aşadar, să rîdem de plagiatorul naţiunii. Oricît ne simţim de insultaţi, de scandalizaţi, de uluiţi de tupeu, de ruşinea de a fi reprezentaţi de plagiator, să rîdem de toate astea. Mult şi cu poftă. E şi asta o soluţie de a ajunge la oamenii care înţeleg ceva din lumea strîmbă în care ne-au îngrămădit să trăim de cîteva luni. E cazul, desigur, să rîdem şi de pretenţiile pedeliste, de faptul că frauda la referendum e peste măsură de mare, ca şi cînd ai lor au fost în excursie pe Lună. Unde aţi fost, iubiţi membrii pedele din secţiile de votare din judeţele campioane la fraudă, avut-aţi (da sau nu!) aparate foto, măcar din acelea la telefoanele mobile, pe la domniile voastre, priceput-aţi (da sau nu!) cînd anume e fraudă, cum e cu legislaţia, ştiut-aţi (da sau nu!) cînd furii din preajma domniilor voastre furau, sau aţi fost împreună la faptă, sunat-aţi domniile voastre (dau sau nu!) la 112 să strigaţi tare: „Ajutor!“, sau „SOS!“, sau „Săriţi, oameni buni, democraţia e furată şi referendumul, violat!“. Aţi strigat pe la 112 cînd umblau cu urna mobilă ca popa cu Iordanul la Bobotează sau „aţi pus botu’“, ca să mă exprim la modă?

Revin la obîrşiile regimului actual: plagiatul. Totul trece, vorba lui Heraclit – trece şi mandatul lui Băsescu, trece şi echipa FMI, trec şi alegerile din toamnă, toate trec, numai plagiatul rămîne. E nemişcarea însăşi, şi de aceea e de esenţă metafizică. Plagiatul lui Ponta, pentru cunoscători, e mai degrabă eleatic decît heracleitic. Întrebarea obştească e: cum să-l apucăm şi ce să facem cu el? Nu ajunge să strigăm, să fim supăraţi, să scriem scrisori de protest public, să cerem demisia, să strigăm că nu sîntem de acord cu impostura, cu nedreptatea. Hotărît, nu ajung toate astea. Trebuie cu necesitate să ajungem la rîsul eliberator şi democratic. Să rîdem în hohote cînd premierul le cere elevilor să nu copieze la bac. Să ne tăvălim de rîs cînd domnul premier apare public, oriunde şi cu orice prilej, dar mai ales să rîdem sănătos şi cu poftă cînd, acelaşi, ne spune ceva despre lupta domniei sale împotriva corupţiei, să ne apuce sughiţul de atîta rîs cînd domnul premier va spune cuiva că legea aşa şi pe dincolo, spre exemplu că nimeni nu e mai presus de lege, să rîdem de fiecare dată cînd se dă jos din maşină în faţa Guvernului, să-l arătăm cu degetul amuzaţi cînd merge la regina Marii Britanii şi pe cînd stă în lojă pe la spectacolele olimpice. Să rîdem, stimaţi concetăţeni, e mai bine şi mai sănătos. E mult mai democratic!

Doctorate de vînzare

Pe această cale am ajuns la ideea cu Talciocul doctoratelor în centrul Timişoarei, în organizarea Societăţii Timişoara şi a Asociaţiei ResPublica. Am zis că aşa e mai bine şi succesul a fost pe măsură. Am avut acolo mai multe doctorate de vînzare, plagiate de diferite mărimi, culori, obiceiuri şi profunzimi hermeneutice. Ba mai mult, la iniţiativa junilor militanţi, am tipărit şi multe diplome pe modelul 3 în 1 pe care îl găsim cu toţii la preţul de 1 leu pliculeţul din acela cu lapte, zahăr şi cafea instant. Aşa şi diplomele noastre, ofereau doritorilor licenţă, masterat şi doctorat instant, pe măsura întîistătătorului nostru doctor, masterand, licenţiat. Am avut în dotare o ditamai portavoce cu sunet aspru, uriaşă, hîrîită, din aceea am slobozit cererea noastră de vînzare de doctorate doritorilor de mărimi academice. „Dacă se poate, de ce nu“, am zis.

Prin intermediul presei, domnul primar liberal Nicolae Robu ne-a transmis că sîntem o mînă de oameni (asta e adevărat, nici nu e nevoie de mulţi, pentru că plagiatul şi doctoratul la liber nu se plebiscitează). Mai mult încă, ni s-a transmis că, o mînă de oameni fiind, pe caniculă avem creierii topiţi de soare. Nu l-am contrazis, l-am invitat alături de noi să protesteze împotriva plagiatului, că domnia sa este, înainte de a fi uselist, liberal şi primar, profesor pe la Politehnică şi se cade să nu fie de acord cu plagiatul. Sau poate că o fi! Atunci să dăm doctorate în piaţă, ceea ce am şi făcut: o mînă de participanţi la Talcioc înconjuraţi de o mare de ziarişti, televiziuni, radiouri, toţi interesaţi să vadă cum anume va fi Talciocul. Am început prin a striga la trompeta-portavoce asemenea precupeţelor din piaţa de vechituri Flavia, pe cînd îndeamnă mulţimea la produsele second hand, să poftească: „dăm ieftin – am zis – pentru toate nevoile şi pentru toate cerinţele, la toate vîrstele şi pentru toate mărimile“.

Reacţia a fost ca cea povestită mai sus, unii trecători se uitau la noi supăraţi, încruntaţi, vădit enervaţi, alţii s-au oprit amuzaţi, cîţiva au început să rîdă. Dintre cei supăraţi, doi domni îşi spun că ne cunosc, şi pe subsemnatul, şi pe Viorel Marineasa, că am fi profesori la Universitate, că facem de rîs instituţia şi că ar trebui luate măsuri de corecţie de la mai marii noştri. Aveau dreptate domnii supăraţi, noi chiar asta voiam: să facem de rîs, să provocăm rîsul, să rîdem cu poftă. Mai apoi, dintre cei amuzaţi s-au apropiat unul cîte unul la Talcioc şi, în ţăcănitul blitzurilor, printre camerele de televiziune, i-am întrebat în ce anume ar dori să fie doctori, unul mi-a mărturisit că se vrea doctor în ştiinţe militare. În aplauze şi urale am procedat la semnarea tezei şi la înmînarea diplomei 3 în 1 în specializarea rîvnită. Un altul şi-a dorit să-l înălţăm la rang de doctor în... muzicologie. Cel mai cel a fost un domn între două vîrste care, intimidat de mulţimea media din Talcioc, a apucat să bîiguie că are probleme la şcoala de şoferi. Pe dată i s-a înmînat diploma de doctor şofer.

Aşadar, oameni buni, rîdeţi de ei, că nu se ştie niciodată. În Timişoara, la alegerile locale, partidele domnului doctor Victor Ponta au avut aproape 60%, acum, la vremea referendumului, deşi oraşul a fost împînzit cu postere uriaşe cu inşi întristaţi care reclamau că li s-a furat pensia, sănătatea şi salariul, prezenţa a ajuns la 30%. Ce să fie semnalul ăsta? Cred că mîna aceea de oameni cu creierii topiţi de soare i-au făcut să rîdă şi de aceea nu s-au mai dus la Talciocul lor. Au rămas la al nostru, unde se rîde mai bine! 

Daniel Vighi este scriitor şi vicepreşedinte al Societăţii Timişoara. Mai multe la danielvighi.ro

Foto: L. Muntean