Improvizația

Ce înseamnă precaritatea atunci cînd privim, prin lupa acestui concept, zidirea? De ce multe dintre clădirile vieții cotidiene, dar și edificii presupus durabile, i se supun aici, unde totul este luat lejer? Dacă e să definim ingredientele acestei precarități, vom vedea că multe ni se datorează, dar unele – nu, iar răspunsul dat altora ține, mai degrabă, de imaginație și inteligență a supraviețuirii la limită. Odinioară, precaritatea adăpostirii sărace, dacă nu a sărăciei extreme, ne-a propus bordeiul (nu construcție, ci excavație), sau adăpostul improvizat vernacular. Shantitowns sau favelele sau bidonvilles sînt, cu toatele, spații ale precarității instituționalizate, dacă pot folosi un astfel de oximoron: se utilizează orice material la îndemînă, căci materiale de construcție standard nu sînt. O experiență fabuloasă ne propune The Rural Studio, de la Auburn University, Alabama, SUA, un experiment studențesc condus de regretatul arhitect și profesor Samuel Mockbee. Pentru dezmoșteniții sorții din cele mai sărace counties ale celui mai sărac stat american, ingeniozitatea tinerilor viitor arhitecți a găsit cu cale să transforme un junk-yard în sursă de materiale de edificare: o capelă din cauciucuri de automobile umplute cu pămînt, lipite cu ceamur și apoi văruite; un perete din parbrize de automobile, devenit suprafața cu dublă curbură; un perete din numere de înmatriculare prinse unul de celălalt, pitoresc și vesel; o casă din pătrate de mochetă strînse într-o menghină de lemn cît fiecare perete și așa mai departe (ruralstudio.org). Gesturi mai mici, dar comparabile, de experiment poverist, am încercat și noi, cu Fundația Habitat și artă în România (cît a trăit fondatorul ei, sculptorul Alexandru Nancu), dar și Fundația Arhipera, condusă de arh. Lorin Niculae, rubricard aici, la Dilema veche. Arhitectura de urgență/catastrofă, precum cea gîndită de Shigeru Ban (un proiect în curs, din Kenya, aici), arhitectura sărăciei extreme, pusă sub lupă de unul ca Alejandro Aravena, trăiesc sub valul precarității, dar reușesc să îl navigheze, producînd soluții, care nu sînt doar adăposturi, ci și procese vindecătoare.

La noi?

Legislativ, precaritatea este dată de incoerență: cînd nu au mai fost dictate de statul ubicuu, au început să emane de la firme de construcții, dezvoltatori și alți... întreprinzători, reprezentați în Parlament și în consilii județene și locale mai bine decît este reprezentat interesul public. Arhitecții nu au învățat să argumenteze public partea lor de interese, nici măcar partea de interese pe care ar trebui să o reprezinte prin produsele profesiunii, cea a indivizilor și a colectivităților locale; sînt prea puțini, prea autiști (uneori, din infatuare, alteori din lipsa unei culturi a comunicării și a negocierii) și, cel puțin la noi, nu suficient blindați de o cultură profesională a excelenței, care, la o adică, se mai impune și de la sine, atunci cînd există.

Precaritate lîngă precaritate, se dezvoltă o (contra-?) cultură a temporarului permanentizat, a mediocrității cu ștaif. Nu ne trebuie mult ca să înțelegem că arhitectura care se practică acum în România este desuetă, defazată în conceptualizare și retardată în procedee și materiale de construcție. E drept, lucrurile evoluează, dar prea încet. Priviți doar stațiile de metrou de pe linia Drumul Taberei, abia inaugurate, comparîndu-le cu orice alt metrou european recent: Atena sau Napoli, bunăoară, ca să nu mai invoc liniile noi din Paris sau Londra. Și se întîmplă asta de cînd avem arhitecți, școliți la Paris sau aici, și arhitectură așa zicînd cultă. Fie că e de împrumut, prin arhitecți mediocri (și) la ei acasă, fie că e produsul școlilor locale, de prea mult timp sărace și parohiale, arhitectura din entitatea politică numită România a fost mereu, cu puține excepții cînd a fost strict contemporană vremii sale, una... influențabilă, în care s-a împrumutat sau pastișat, s-a aproximat din moft/smobism/fițe, din slabă înțelegere a ceea ce e admirat, din folosire a materialelor inferioare spre a copia ceva întrevăzut (în străinătate sau la elitele locale, adeseori prădătoare și străine).

Simulacru

Precaritatea înseamnă simulacru, atunci cînd nu îți permiți originalul. Fie că acesta este mult prea prețios și nu ți-l permiți, fie că este de prea departe (geografic sau conceptual) ca să îl înțelegi pe de-a-ntregul, fie pentru că imitarea e flatare sinceră, chiar dacă neputincioasă, ori e exorcizare (precum locuința luînd forma tribunalului unde proprietarul fusese condamnat). Evident, fototapetul cu zidărie de cărămidă nu ține loc de perete de cărămidă adevărată. Evident, caroiajele în tencuială, de la cutare blocuri de după 1990 de la Rîmnicu Vâlcea sau Suceava nu țin loc de panouri de aluminiu glazurat cu porțelan alb din arhitectura lui Richard Meier. Evident, fațadele de sticlă fără rost într-o climă ca a noastră, cînd nu îți permiți achiziționarea întregului sistem de perete-cortină sau a unuia performant energetic, dau seama despre precaritate, despre kitsch care emerge, adeseori, din condiția tragicomică, în fond, a noului îmbogățit, a noului personaj care a acces la decizie și la fonduri, care dorește bunuri simbolice la sfert de preț (primind aparență drept/în loc de esență), bunuri simbolice deja desuete la locul lor de baștină.

Precaritatea înseamnă suplinirea carențelor prin expediente, prin improvizații moleculare, tranziente. Uneori, sînt surprinzătoare prin inventivitate și ad-hocism. Ne descurcăm: dacă se rupea cureaua de transmisie la Dacia 1300, răsuceai ștrampii doamnei și improvizația te ținea pînă acasă, la service-ul din spatele blocului. Mergea și așa. Aici, văd inteligență: soluția alternativă este, uneori, o sclipire de geniu care scurtcircuitează un întreg sistem falimentar: cel în care se fac mașini proaste, în care nu există concurență, meseriași, e penurie de piese de schimb de calitate. La fel și în construcții, soluții locale, pe șantier, suspendă un ciclu de producție ca și absent și de logistică deficitară. Evident, nu ar trebui să fie nevoie de ele; dar, în condițiile date, precaritatea dictează soluții care amintesc de improvizația din jazz: ne descurcăm, mai degrabă decît să rezolvăm. Sau adăugăm un număr de etaje peste cel din autorizație, pentru că precaritatea presupune și o convenție între mai mulți actori: prestidigitatorul, firește, dar și nebăgare de seamă, deloc dezinteresată, a reprezentantului interesului public. Legislația deliberat incoerentă are atîtea fisuri încît se strecoară așezări întregi pe acolo sau dispar netulburat monumente, fix de sub nasul comisiilor baricadate în tranșeele maximalismului propriei expertize și, iarăși, incapabile să negocieze.

Precaritatea condiției socio-economico-intelectuale a primilor clienți de după1990 a dus la apariția unor arătări ale tranziției: blocasa, cea care ocupă TOT terenul proaspăt retrocedat sau ocupat cu anasîna, are etaje cît blocul și pereți subțiri, încît a trebuit, ulterior, să fie termoizolată și care, acum, are impozite prea mari pentru familia împuținată prin emigrare, nici nu i-a mai fost împrospătată culoarea originală, chiloție; sediul de bancă-parter de bloc, chinuit cu sticlă proastă și străduindu-se să semene cu sediile centrale ale băncilor, fondurilor de investiții și altor înjghebări financiare, între timp falimentate deliberat, ca să se concentreze capitalul în mîinile cui trebuie; parter de bloc privatizat, devenit magazin, sediu de profesiune liberală, cîrciumă și biserică, uneori, la asociația de locatari devenită asociație de condominiu. Precaritatea face, acum, să camuflăm vinovat clădiri neconsolidate seismic sub pospaiul de nou pe care îl sugerează camuflarea cu polistiren. Va veni o vreme cînd vom vedea efectele acestei improvizații, prin intermediul căreia primarii dau de lucru firmelor de construcții prietene, dacă vor începe să se curețe termoizolațiile sau să ia foc, ca la Londra. Oricum, a fost desfigurată în bună măsură arhitectura modernistă din București, cea de mai bună calitate, de pînă prin anii ’70, prin modificarea grosolană a proporțiilor fațadelor. Aici a protestat OAR, dar degeaba.

Cui altcuiva mai datorăm această precaritate înzidită, în afară de decidenți administrativi și politici, clienți și arhitecți? Constructorilor înșiși, cărora le-au fugit meseriașii în Occident, care au construit mult și destul de prost în primele două decenii și care abia încoace, sub presiune externă, au început să ia aminte la tehnici constructive mai dinspre zilele noastre, la materiale noi, eficiente, la organizări de șantier mai curate, la calitatea execuției structurale. Sînt, acum, destul de multe clădiri exemplar edificate, după standardele locale, care se apropie cît de cît de nivelul curent, normal, banal, al Occidentului, nu de performanțele edificatorii de acolo. Evident, experiența constructorilor cu stagii în Occident, a firmelor de management de proiect, a logisticii mai sofisticate, toate își spun cuvîntul. Dacă împrejurările care fac, încă și încă, nu doar posibilă, ci chiar obligatorie precaritatea ca soluție de subzistență vor dispărea, va dispărea și precaritatea însăși. 

Augustin Ioan este arhitect și profesor la UAUIM București. Cea mai recentă carte a sa este Piatra din capul unghiului, Doxologia, Iași, 2019.

Foto: A. Ioan