Solidaritatea, în cîteva istorii – o investiție perenă, doar că actorii se schimbă
În cursul anului 1967, un lucru ciudat s-a întîmplat în una, mai apoi două dintre republicile vestice ale fostei Uniuni Sovietice: printr-un mecanism zvonistic ale cărui resorturi nu au fost descifrate de istorici, mai întîi în sud-vestul Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, iar mai apoi (și mai discret) în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească a apărut, pur și simplu, zvonul că teritoriile foste românești înainte de 1940 vor fi date înapoi României, printr-o presiune comună pe care SUA și China urmau să o facă asupra URSS. Ba chiar, în primăvara anului 1967, se spunea prin Ucraina sovietizată că acele teritorii de pe harta ex-României Mari fuseseră cedate la Tratatul de pace (din 1947) către URSS doar pentru 20 de ani, ca o despăgubire de război. Iar acum, cum perioada se apropia de termen, România obraznicului de Nicolae Ceaușescu urma să-și ia Bucovina și Herța înapoi.
Cine anume să fi răspîndit aceste zvonuri? Securitatea română? Turiști veniți din România? Intelectuali locali de etnie română? KGB-ul de acolo, ca să testeze reacția populației? Greu de spus. Cert e că aceste zvonuri apar astăzi în documentele de arhive ale acelor decenii, pînă într-acolo încît un oarecare Piotr Șelest (atunci, prim-secretarul Partidului Comunist din RSS Ucraineană) făcea spume la gură prin ședințe (fără accesul presei, desigur) tot acuzînd România și pe Ceaușescu de comportament revanșard și naționalist, de lipsă de solidaritate socialistă, de lipsă de loialitate față de URSS ș.a.m.d. La Chișinău, la fel de supărat pe tovarășii români era la fel de dogmaticul Ivan Bodiul (prim-secretarul PC al RSS Moldovenească) – mai ales după ce Nicolae Ceaușescu dispusese instalarea, la Iași, a unei înalte antene-releu a radiodifuziunii române, care bătea peste toată Moldova sovietizată (acesta e contextul grație căruia românofonii din RSSM ascultau în ani 1970-’80 cu regularitate programele radio românești, de la Gimnastica de dimineață pînă la Noapte bună, copii! – inclusiv, la începutul anilor ’80, programul săptămînal de joia al Cenaclului „Flacăra“, al lui Adrian Păunescu, program extrem de popular pentru toate categoriile de public).
Un zîmbet pe-o față suptă
Au trecut, de atunci, 55 de ani. Ucraineanul Piotr Șelest (născut lîngă Harkiv, în estul Ucrainei) și „moldoveanul” Ivan Bodiul (născut tot în Ucraina, lîngă Herson), care acuzau România „socialistă” de lipsă de loialitate față de URSS, au plecat între timp dintre noi (ambii au murit la Moscova, ca orice nomenclaturist respectabil), dar probabil că au plecat cu o jenă în suflet, pentru că au apucat să vadă căderea statului căruia și-au dăruit viața – URSS.
Astăzi, ucrainenii din Harkiv sau Herson luptă efectiv împotriva unei armate invadatoare venite din... Rusia. Zvonul (inept, la orice analiză rațională) cum că România urma să preia în 1967 unele regiuni ale Ucrainei, evident, nu s-a materializat (n-avea cum). În schimb, ce s-a materializat acum a fost o cu adevărat impresionantă mobilizare a românilor din nord (la vămile cu Ucraina din Maramureș/Sighet, din Suceava/Siret ș.a.) pentru sutele de mii de ucraineni care au intrat în România, fugind de furia războiului. M-am nimerit, la început de martie, la Suceava și am mers și spre graniță. Ceea ce am văzut acolo – de la ONG-uri la particulari, de la clerici BOR la personalul din aeroportul orașului – m-a impresionat. O mulțime de români, fără nume pe ecrane, fără tam-tam, s-au comportat admirabil față de (preponderent) ucrainencele care intrau în țară, cu sau fără copii.
La o jumătate de secol după zvonul din începutul acestui text, Ucraina este țara cea mai puțin loială față de Rusia (moștenitoarea fostei URSS). Îmi imaginez grimasa de pe fața suptă a lui Ceaușescu – dacă ar mai trăi, dacă ar vedea conflictul de azi.
Leul și vulturul, ursul și unchiul Sam
Solidaritatea, în politica externă, este o bună investiție, doar că mereu riscantă – nu pentru că valoarea solidarității, în sine, s-ar perima vreodată, ci pentru că actorii se schimbă, și odată cu ei se schimbă interesele locale/zonale.
Cîteva exemple:
În anul 1862, pe teritoriul României proaspăt unite, conduse de Al. Ioan Cuza, un transport de arme venind dinspre Rusia (un convoi de care, mai precis) a trecut de-a latul țării noastre cu voie de la vodă Cuza, ajungînd la granița cu Serbia – și nu trebuie să fii doctor în istorie pentru a intui că, evident, erau arme cu care vecinii sîrbi intenționau să lupte împotriva Imperiului Otoman.
În acel moment, Principatele Unite românești nu erau încă un stat independent față de otomani – iar Serbia nici atît. E de la sine înțeles că aceste țări mici erau în mod natural unite de o solidaritate împotriva turcilor. Și, ca urmare a acelui ajutor, peste un an, în 1863, prințul sîrb Mihail Obrenovici îi va dărui lui Al I. Cuza o superbă sabie de paradă (aflată, azi, la Muzeul Cotroceni din București) pe care apare adagiul Amicus certa in re incerta (din solidaritate cu cititorii educați, nu consider necesară traducerea), dar mai interesant e desenul: pe spadă, un leu și un vultur sînt prinși în luptă împotriva unui șarpe. Leul e și azi pe stema Serbiei, vulturul e și azi pe stema României – dar, evident, șarpele nu era nici atunci și nici acum pe vreo efigie a Imperiului Otoman/Turciei.
Au trecut, de atunci, 160 de ani. Ca și atunci, România și Serbia au azi relații foarte bune – doar că au mai apărut între timp nuanțe: Serbia este azi cea mai rusofilă țară din vecinătatea noastră (poate și pentru că a fost bombardată, în 1999, de NATO/America – într-un moment în care ursul rusesc era în hibernarea post-sovietică), iar România și Turcia sînt camarazi în NATO (din 2004) și parteneri strategici (din 2011).
Va spune cineva că istoria e schimbătoare? Nu. Ea e ironică. Schimbătoare sînt doar statele și relațiile lor de putere.
Doi vînători, două epoci
Un alt episod legat de solidaritatea româno-iugoslavă: un episod mai puțin cunoscut publicului larg este întîlnirea (secretă, atunci) pe care Nicolae Ceaușescu a avut-o cu liderul Iosip Broz Tito, pe 24 august 1968, la Vîrșeț (în Banatul sîrbesc). Rețineți data: 24 august 1968, adică la trei zile după cea mai curajoasă cuvîntare a liderului român împotriva URSS (și a invaziei sovietice în Cehoslovacia), din balconul Comitetului Central, în inima Bucureștiului. Temător că rușii/sovieticii vor invada (și) România, Ceaușescu a mers la Vîrșeț și a cerut solidaritatea lui Tito – anume, ideea era ca Guvernul român și Ceaușescu însuși să se retragă (în caz de atac sovietic) în Iugoslavia și să conducă de acolo un război de guerilla. Tito, vulpe bătrînă (singurul lider european care a luptat cu succes atît împotriva lui Hitler, cît și împotriva lui Stalin), i-a spus lui Ceaușescu că românii pot veni oricînd pe pămînt iugoslav – dar fără armată, pentru că în Constituția țării lui se spunea clar că nici o unitate străină nu poate intra înarmată pe teritoriul federației lor. Această prevenire l-a mai calmat pe Ceaușescu – mai ales după ce Tito i-a spus că cea mai bună strategie contra sovieticilor nu e să-i provoci, ci să profiți de slăbiciunile lor (dacă nici Tito nu le cunoștea, atunci nu le mai cunoștea nimeni).
La începutul anilor 1950, din solidaritate cu URSS, România lui Gheorghiu-Dej îl caricaturiza pe Tito în fel și chip, cel mai adesea descriindu-l drept un măcelar îmbrăcat în uniformă de ofițer, de pe a cărui bardă picura sînge etc. Douăzeci de ani mai tîrziu, la începutul anilor ’70, Tito era un mare prieten al României, un lider pe care Ceaușescu îl admira și cu care adora să se întreacă în diverse partide de vînătoare (Tito era considerat un bun vînător, doar că, mai bătrîn decît Ceaușescu cu 26 de ani, era uneori depășit de impetuosul român).
După ce știm în momentul de față, Nicolae Ceaușescu a regretat sincer moartea lui Tito, în mai 1980. Se considera, din unele puncte de vedere, solidar cu el.
Bulgaria, surioara noastră (răzbunătoare)
Prin anul 1867, chiar dacă România încă nu era independentă, totuși marja noastră de manevră politică, în nordul Dunării, era considerabil mai mare decît cea a vecinilor din sud – bulgarii, atunci sub otomani. Bulgaria creștină era, într-un fel, sora noastră mai mică, de care o solidaritate zonală ne-a legat în mod natural. În acel an, 1867, un autentic erou al bulgarilor, pe nume Hristo Botev, s-a stabilit în București; el, alături de alt erou, Vasili Levski, au rămas mărturie, în decada ulterioară, a complicității noastre împotriva otomanilor. O stradă centrală a Bucureștiului de azi se cheamă încă Hristo Botev – cu argumente.
Dar, la 45 de ani după venirea lui Hristo Botev pe pămînt românesc, izbucnea Primul Război Balcanic. România nu s-a implicat. Dar armata română s-a activat brusc în anul următor, 1913, cînd Bulgaria a dat semne că dorea să devină mai mare, în dauna Serbiei și a Greciei. Cum o Bulgarie mare nu convenea nici României, regele Carol I a decis intrarea noastră în cel de-al Doilea Război Balcanic, atacînd spre Sofia. În urma tratatului de pace, în același an, Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) revenea României – spre disperarea Bulgariei, care nu ne-a iertat niciodată această ofensă, drept care i-am avut dușmani și în 1916, și în 1940.
Dansul generațiilor
Concluzia? Statele mici și/sau în nevoie au dese episoade de solidaritate reciprocă. Lucrurile se complică însă atunci cînd vreunul din aceste state vrea să devină mai mare (în Europa, aproape toți avem o imagine mentală a statelor noastre potențial expandate). În 1969, China și URSS a avut un autentic război pe granița dintre ele. Astăzi, cele două state își declară „prietenie fără limite”. Două generații s-au născut între timp. Vom vedea ce va urma peste alte două generații.
Adrian Cioroianu este profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai recentă carte (editor): A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, 1921-2021, Editura Polirom, 2021.
Foto: adevarul.ro / EPA-EFE
