Tema acestui dosar m-a trimis cu gîndul la personajul lui Marin Preda, care afirma calm şi răspicat „Nu-mi pot comanda sentimentelor.“ Cu alte cuvinte, „acţiunea mea este ghidată de ceea ce simt.“ Cred că aceeaşi afirmaţie se poate aplica în egală măsură şi gîndirii. Pentru că fiecare dintre ele are propriile legi. Pentru că ambele sînt în egală măsură necesare vieţii. Şi pentru că fiecare dintre noi ne raportăm la lume sau la propriul interior fie predominant prin sentiment, fie predominant prin gîndire. Aşa cum o persoană se orientează în viaţă şi alege conform cu simţirea sa, o alta decide şi se mişcă în lume în acord cu ceea ce gîndeşte. Cum, pentru prima, argumentele celeilalte reprezintă o altă limbă, întocmai şi pentru cea de-a doua, ceea ce ţine de spaţiul afectiv rămîne de neînţeles.

Din raţiuni (!) tehnice, am ales să echivalez în acest articol termenul „emoţie“ cu „sentiment“, iar „raţiune“ cu „gîndire“, deşi nici unul dintre aceştia nu constituie sinonime perfecte. În cartea sa Tipuri psihologice, C.G. Jung defineşte atît gîndirea, cît şi simţirea drept funcţii raţionale întemeiate pe judecată (spre deosebire de senzaţie şi intuiţie, care sînt numite „funcţii iraţionale“, deoarece se întemeiază pe percepţie). Sînt funcţii raţionale deoarece ambele atribuie judecăţi. Dar în vreme ce prima judecă prin prisma valorilor afective, cea de-a doua o face prin intermediul faptelor/ideilor. De aici şi parte dintre diferenţele interindividuale (diferenţe complicate, de natură extravertă/introvertă a fiecăruia, precum şi de combinaţia dintre funcţiile de judecată şi cele perceptive). Tocmai aceste diferenţe atrag sumedenie de neînţelegeri care nu rareori ajung la adevărate conflicte între parteneri, soţi, părinţi – copii şi în oricare altă parte unde oamenii trebuie să construiască o relaţie ori o întreprindere împreună. Cu alte cuvinte, oriunde în jurul nostru. Cîteva exemple cred că ar da o imagine mai clară asupra modului în care persoane de bună-credinţă ajung să nu se mai înţeleagă unele cu altele.

S-a întîmplat ca, la un moment dat, să discut cu un coleg despre un subiect oarecare, referitor la fapte concrete, în care mai era implicată o cunoştinţă comună. Printre afirmaţii factuale şi de tip informativ, adaug: „Am încredere în Raluca“ (afirmaţie ce implică o judecată afectivă). Cum colegul meu este o persoană de tip „sentiment“, a auzit doar acea singură propoziţie marcată emoţional (şi aproape nimic altceva), iar răspunsul său a fost, în consecinţă, unul de acelaşi fel: „Şi nu ai încredere în mine.“ Chiar dacă subiectul nu era nici Raluca, nici încrederea, ci banale probleme organizatorice... Inutil să mai adaug că nu am ajuns la nici o concluzie privind tema iniţială. Ba, mai mult, a fost nevoie de ceva timp şi de multă energie şi răbdare să readuc discuţia pe un teren cel puţin neutru.

Cu altă ocazie, vorbesc cu un prieten despre un subiect fierbinte, la zi, care genera o puternică reacţie publică. Eu, cu funcţia „sentiment“ de tip introvert şi mai lipsită de informaţii din punct de vedere al faptelor tehnice, el – cu funcţia „gîndire“ mai dezvoltată şi de departe mai bine informat. Eu vedeam în toată povestea un mod prin care oamenii îşi pot exprima un ideal, o bună ocazie de a investi afectiv în ceva mai presus decît micile interese egoiste de zi cu zi, precum şi nevoia cetăţenilor de a se simţi conectaţi unii cu ceilalţi. El îmi explica frumos, calm şi clar despre ce anume este vorba în proiect, despre implicaţii financiare şi politice. Din fericire, ne ştim de suficient de mult timp, nici unul dintre noi nu era inflamat şi nu încerca să-l convingă neapărat pe celălalt că are dreptate, astfel încît nu ne-am închis telefoanele la jumătatea unei propoziţii şi nici nu am rămas cu resentimente. Dar mă întreb şi azi cît din ce am spus eu a ajuns la el. Din argumentele lui (serioase, de altfel), eu, recunosc, am reţinut tonul şi foarte puţin din conţinut. Dar mi-a făcut plăcere să-l ascult.

Ultimul exemplu, în special, este extrem de sugestiv pentru modul în care discursul generat de funcţia „sentiment“ şi cel pornit din funcţia „gîndire“ pot aluneca unul pe lîngă celălalt, cumva în paralel, fără să se atingă. Iar cînd două discursuri sînt atît de diferite, nu se mai poate pune problema cine are dreptate, pentru că fiecare se referă, de fapt, la cu totul altceva. Fiecare are... dreptatea lui. Putem, eventual, pune problema în termenii „care discurs este mai adaptat pentru un anume tip de situaţie“. Mă întreb, însă: cine stabileşte acest lucru? 

Miruna Ţechera este psihoterapeut.