„Îmi plac oamenii care au avut eșecuri”, îi spun unei amice cu care povesteam la un moment dat despre oamenii care ne plac. Avusesem o întîlnire cu cîțiva profesioniști din domeniul financiar, unul mai bine pregătit ca altul, încununați de burse, premii, olimpiade. Oameni cu adevărat impresionanți, care te fac să îi admiri. I-am admirat împreună și am decis (cel puțin eu) că prefer oamenii care au avut eșecuri de-a lungul vremii. Nu cît să-i îndoaie, să îi îngenuncheze, dar cît să îi facă lucizi și conștienți că viața nu e liniară și nici corectă. Cred ferm că succesele pe bandă rulantă sînt bune, dar nu te învață mare lucru despre textura ascunsă a realității, cea presărată cu incidente impredictibile, care fac succesul fragil, chiar dacă ai toate premisele.
Succesul și eșecul sînt, în bună măsură, rezultatul norocului și al deciziilor noastre. Adică, dacă știm cum să speculăm o situație bună și luăm decizia corectă, ne mărim șansele să repurtăm un succes. Annie Duke, o jucătoare profesionistă de poker ce își petrece vremea dînd lecții celor din companii cu privire la felul cum ar trebui să luăm decizii, spunea exact asta: „Viața e o combinație de noroc și de decizie și seamănă izbitor cu jocul de poker, nu cu cel de șah; jocul de șah este o formă complexă de calcul și la șah vezi clar dacă decizia ta a fost una bună; la poker, nu. Nu știi ce cărți îți vin, poți juca extraordinar de bine, dar să ai numai cărți proaste. Cam așa e și în viață”.
Ceea ce ne caracterizează este felul cum interpretăm aceste rezultate. De obicei, dacă avem un eșec, dăm vina pe circumstanțe. Ne vine mai ușor să spunem că au fost cărțile slabe decît că am jucat prostește niște cărți de valoare medie. Exact ca în viață. E vina lui (a ei), nu a mea, că a ieșit prost. A fost vremea proastă, a fost presiunea atmosferică, a fost profa de matematică prost dispusă în ziua examinării. Cînd avem victorii, ni le atribuim automat. Am făcut bine la examen, am fost deștept, am reușit în carieră pentru că sînt așa și pe dincolo, minimalizînd, către zero, contribuția circumstanțelor. Se cheamă self serving bias. Adică ne facem un serviciu interpretînd realitatea în favoarea noastră, chiar dacă interpretarea e fantastă, eronată, subiectivă.
Ei bine, așa mi s-a părut mie că oamenii aceia admirabili își narează viețile: ca pe un lung șir de victorii atribuite lor înșile și doar lor. Părinții, educația, liniștea din familie păreau inexistente în narațiune. Tot ce conta era că învățaseră, i-au depășit pe alții numai prin forțele proprii. Dar știm bine că nu este așa. Dacă ești olimpic la matematică e și pentru că mama și tata te susțin emoțional, nu ai parte de conflicte în familie care să ți strice ziua și să nu te lase să înveți. Acest aspect al susținerii emoționale e deseori ascuns, dar el este crucial. O familie disfuncțională e unul din cei mai clari predictori de eșec școlar. La fel e sărăcia. Așadar, dacă ai avut succese de mic, gîndește-te la vîrsta adultă cît a fost contribuția ta la victorie și cît au contribuit „cărțile” pe care viața ți le-a oferit.
Dacă ne merge prost, tindem, simetric, să dăm vina pe mama și pe tata care au fost nu știu cum. Știți voi bine cum gîndiți cînd vă merge prost.
Acum, ce e de făcut? Păi, trebuie echilibrate perspectivele. Trebuie să devenim conștienți de acest self serving bias din situația de succes. E cazul să fim mai smeriți cînd ne merge bine și mai atenți la contribuția noastră la eșec atunci cînd ne merge rău. As simple as that.
Iuliana Alexa este jurnalistă.
