Chefalonia e insula unde se mănîncă toată ziua chefal şi se fac toată noaptea chefuri, cu meniuri concepute de un chef chefliu. Se mai bea cîte-un pahar de chefir, pentru dregere, şi se mai vede cîte-un film de Chefirelli. Chefanoil Petruţ şi Ion Chefinteşteanu discută a(che)fabil despre ultimele chefilmări, la doi paşi de un cheferist care se uită pe chefereastră. La chefarul de la capătul digului se destupă chefiole cu vin şi se ascultă Cheferson Airplane.

Asta în mintea unui însingurat de nevoie, unde singurul chef e al cuvintelor lăsate de capul lor. Dar n-a fost mereu aşa. Au existat probabil în viaţa fiecăruia, pe vremea cînd nu puneam mască umbrei, chefuri năprasnice, chindii vehemente, bairamuri dezlănţuite. La fel, au existat chefuri la care te-ai dus fără chef. Fiindcă altul era rostul tău acolo, nu să te simţi bine.

Cea mai bună metodă de-a nu regreta suspendarea chefului de azi e să-mi aduc aminte cum arăta cheful de ieri. De fapt, de răsalaltăieri, fiindcă au trecut de atunci douăzeci şi cinci de ani. Întîmplarea are loc lîngă Sibiu, într-o cabană care fusese pe vremuri cuibuşorul de nebunii al unui ştab de partid (nu Nicu Ceauşescu, altcineva). La o masă în formă de „U” stau cam cincizeci de inşi faţă în faţă pe toate cele trei laturi. În centrul laturii din mijloc, El. Şeful chefului. Burtos, lucind de transpiraţie, cu pumni cît mingea de handbal. Liderul de sindicat. Plăcut de unii, detestat de alţii, temut de toţi. Omul care merge la restaurant cu primarul şi la curve cu şeful poliţiei. Nucleul de autoritate căruia nu-i ieşi din cuvînt nici la proteste, nici la negocierea contractului colectiv, nici la distracţie.

Cheful şi divertismentul se organizează după planurile şefului. În ce mă priveşte, ca interpret al lectorului străin care e invitatul serii, îi traduc acestuia la ureche tot ce trebuie ştiut. „Să-i zici aşa”, îmi ordonă şeful. „Aici eşti la mine, iar la mine eu comand. Aşa că mănînci ca mine, bei ca mine, te distrezi ca mine. Zi-i.” Stimulat de accesul de curtoazie, mă conformez şi traduc. „Ce have fun? Nici un have fun. Habar n-ai. Distract.” Ultimul cuvînt e azvîrlit în direcţia lectorului. Şeful a decis că habar n-am de engleză şi prin urmare se încumetă pe cont propriu. Lectorul dă nesigur din cap, după care e aşezat aproape cu forţa la masă în dreapta şefului. Eu ocup locul de alături, gata să-i şoptesc la ureche tot ce e nevoie.

Chefurile, nu neapărat sindicale, urcă la un moment dat pe palierul măscărilor, unde se opresc să-şi tragă sufletul. Şi de unde, în general, nu mai pleacă. E inevitabil. Şeful îşi onorează postura şi aici. Cele mai mari scîrboşenii din gura lui ies, însoţite de un rîs care obligă asistenţa la aceeaşi reacţie. Lectorul meu rîde stînjenit şi fără sens, chiar înainte să apuc să-i traduc. Ce se poate traduce, fiindcă uneori ştacheta e prea sus. După cîteva bancuri falofil-falocrate, şeful îl împinge un pic în spate pe lector şi-mi comandă clefăind: „Să-i traduci asta: Ce-i mai mică şi mai mică decît puţa de furnică? Auzi, da’ să rimeze”. (Et que ça rime, după cum îi cere Gerber lui Cruchot, cînd îl sileşte la omagii în vers alexandrin sub ochii celorlalţi jandarmi.) Nu e prima dată că mi se solicită aşa ceva. Aproape că-mi mijeşte o lacrimă în colţul pleoapei cînd îmi aduc aminte cum mă rugase Malvina Urşianu, cu doar cîteva luni mai devreme, să-i traduc unei profesoare din America – et que ça rime – „Măicuţă bătrînă, / Cu brîul de lînă”.

Timpul trece, tăvile şi sticlele se golesc, nodurile cravatelor se dezleagă, limbile la fel. Îndopaţi cu fleici stropite cu mujdei, cartofi, chiftele, şniţele şi tocană, mesenii îşi descoperă acum vocaţia artistică. O fac tot sub comanda şefului, care atacă repertoriul coral, pentru ca licheaua de lector străin (despre care a înflorit între timp, nu se ştie cum, bănuiala că e omul serviciilor din ţări ostile României) să ştie că „acolo este ţara mea / şi neamul meu cel românesc”. Însă Tudor Gheorghe e doar preludiul. Sub bagheta unui şef tot mai asudat şi mai hăituit de năluca patriotismului, corul reunit al sindicatelor intonează cu aplomb şi simţire preacurată „Noi sîntem români” şi „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”. Şeful îmi face semn prin spatele lectorului. Ar vrea să-i traduc cîntecele şi, dacă se poate (asta-i bună, trebuie să se poată), să cînt odată cu ei, dar în engleză. Cînd vede că dau din colţ în colţ, trage concluzia care se impune: şi pe mine m-au plantat tot serviciile.

Asta îl obligă să mă sară la încheierea chefului, cînd sindicaliştii îşi aleg, în ordinea descrescătoare a ierarhiei, cîte o fată din lotul de protocol convocat tot de şef. Îl ia deoparte pe lector, îl prinde pe după umeri şi-l duce spre ieşire. Chiar dacă sînt la cîţiva metri de mine şi cu spatele, aud oferta în toată splendoarea ei:

Now fuck. Want fuck?

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Omul care mută norii, Editura Humanitas, 2019.