Dacă Dracula, Nadia Comăneci și Gheorghe Hagi sînt figurile legate invariabil de România, în mintea oricărui străin, fie el canadian ori australian, atunci cînd e vorba de instituții, poliția politică, Securitatea, e de departe pe primul loc. Poate fi comparată, la notorietate internațională negativă, doar cu KGB-ul sovietic. Cel mai probabil, notorietatea ei pentru străinul care are dificultăți în a așeza România pe hartă vine din seriale cu gangsteri și crimă organizată, în care adesea apare un infractor cu ceva anvergură internațională, ce provine din Securitatea românească și care astăzi este pilotat de SRI.

Notorietatea Securității în fostul spațiu sovietic își are rădăcinile în romanele de spionaj rusești, apărute în anii ’80 și ’90, și mai puțin în seriale de televiziune occidentale. Însă imaginea Securității și a succesorilor ei în URSS și mai apoi în Rusia a fost/este ceva mai bună decît aceea pe care instituțiile de la București o au în Occident, unde sînt cel mai adesea asimilate structurilor internaționale de crimă organizată.

În România, la începutul anilor ’90, Puterea încerca să convingă opinia publică, dar și cancelariile occidentale că între noile servicii secrete și vechea Securitate nu era nici o continuitate.

Înainte ca prof. Stephen Kotkin să propună conceptul „societatea necivilă“, formată și din reprezentanții structurilor de represiune politică, pe lîngă activiștii de partid și membrii aparatului administrativ comunist, devenise evident, încă de la începutul anilor ’90, că principalii beneficiari ai tranziției erau tocmai foștii ofițeri de Securitate și eșaloanele inferioare ale nomenclaturii comuniste. De altfel, aceste categorii socio-profesionale formau „societatea necivilă“ și, în fond, acești oameni erau responsabili de prăbușirea regimurilor comuniste în statele din Europa de Est.

Astăzi, nici establishment-ul politic și nici conducerile SRI nu se mai rușinează de filiația față de Securitate. Ba chiar o exhibă, cu ocazia aniversării înființării SRI sau a ceremoniei de înmormîntare a ultimului șef al Securității. Nu poate fi o simplă întîmplare, cu un bătrînel simpatic, condus la groapă cu fanfară. Sau simpla obsesie a unor televiziuni care fac apologia Securității. E o continuitate asumată, nu doar ideologic, ci și la nivel operativ. Mai bine de un deceniu și jumătate, un personaj pregătit la Școala Securității de la Grădiștea, în ultimii ani ai lui Ceaușescu, în cea mai oribilă perioadă a național-comunismului românesc, a condus operativ SIE, un serviciu discret, motiv pentru care a fost ocolit de scandalurile în care a fost implicat mult mai puternicul și mai temutul SRI.

După aproape trei decenii de la „desființarea“ ei, Securitatea și urmașele ei se dovedesc a fi instituții teflon. Nici morții de la Pitești, Aiud, Sighet sau Canal, nici torturile din beciurile Miliției și Securității, nici miile de femei moarte de septicemie din cauza interzicerii avortului în contextul politicii pro-nataliste a lui Ceaușescu, nici umilințele și mizeria din ultimul deceniu comunist, nici crimele din decembrie ’89, nici Berevoiești, unde s-au ars camioane de documente, nici scandalurile nenumărate care s-au succedat cu precizie de metronom în ultimele trei decenii, nimic, dar absolut nimic n-a putut împiedica victoria mitului Securității patriotice, care stă de strajă, apărînd interesele națioanale ale României.

Cum s-ar putea explica această evoluție în conștiința publicului? Aderarea României la NATO și UE a schimbat agenda intelectualilor publici anticomuniști. Prioritatea a devenit anticorupția, de ea depinzînd admiterea României în UE, la momentul 1 ianuarie 2007. Decizia lui Traian Băsescu de a preda cea mai mare parte a arhivei Securității către CNSAS, înființarea Comisiei Tismăneanu, prezentarea și asumarea de către președintele Băsescu a concluziilor raportului privind crimele comunismului în Parlament a închis subiectul moștenirii Securității, în zona în care intelectualii publici puteau influența lucrurile. Reformarea serviciilor de informații, renunțarea la oamenii, metodele, obiceiurile Securității ținea de schimbările pe care aderarea la NATO și cooperarea cu partenerii occidentali părea că le garantează. Aici era treaba președintelui, a CSAT și a aliaților americani, pe care SRI, SIE și celelalte servicii nu-i puteau trata cu dispreț, așa cum făceau cu intelectualii critici.

Renunțarea la tema crimelor Securității, a reformării serviciilor secrete și concentrarea exclusiv pe anticorupție și pe independența Justiției a lăsat un spațiu liber. Cum natura are oroare de vid, el a fost repede umplut de „societatea civilă“ a mogulilor care acum se simțeau amenințați de DNA și de lupta împotriva corupției. Dintr-o dată, profitorii tranziției, reprezentanții cei mai de seamă ai „societății necivile“ a lui Kotkin, securiștii și nomenclatura comunistă, amenințați de anticorupție, încep să critice SRI, principalul serviciu de informații, acuzîndu-l de „poliție politică“ și de „practici securiste“. Asta pentru că SRI, din aroganță și prostie, a ținut cu dinții de monopolul înregistrării telefoanelor. Convorbirile transcrise sînt principala probă în multe dosare de corupție. Atacul public la SRI urmărește doar delegitimarea probelor din dosarele de corupție. Altfel, SRI e mai bine ca niciodată, afacerile serviciului sînt turate la maximum, Valea Prahovei geme sub greutatea vilelor generalilor din toate serviciile, bugetul SRI e mai gras ca niciodată, tinerii pensionari ai serviciului au umplut schema ministerelor, de la cabinetul ministrului de Interne pînă la Institutul Diplomatic Român, de la Externe.

După ce Securitatea l-a omorît pe Ceaușescu și a înmormîntat comunismul, vechii securiști, părinții noilor generații de ofițeri din SRI, dar și serviciile însele, sapă de zor la temelia României democratice, schimonosind fața unei țări ce seamănă tot mai mult cu un Pakistan al UE, compromițînd economia de piață, instituțiile și chiar statul de drept. 

Armand Goșu este conferențiar dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.