Lucrurile ar fi mai simple dacă am vorbi mai puțin. Și am sta mai mult să ne gîndim înainte. Cu toate că asta o știm cu toții, aproape nimeni nu mai practică vechea artă a gîndirii îndelungate care produce discurs articulat și concis.

Toți o știm, atunci cînd sîntem triști, deprimați, îngîndurați, interiorizați, atunci cînd stai să te gîndești mult ce și cum vrei să spui, și dacă mai are vreun rost, și dacă ajută cu ceva, dacă, dacă. Acea pierdere în criza propriei judecăți (banal joc de cuvinte) e un exercițiu cu care toți ne întîlnim. Dar, probabil tocmai pentru că e atît de crunt, de dureros, preferăm să-l evităm. O explicație convergentă ar fi dată de faptul că trăim într-un capitalism al producției discursive, producție prin expresie sau prin captarea directă a fluxului de date. Sîntem provocați, înghiontiți, stimulați să producem discurs, să ocupăm banda, canalul, să emitem mai abitir ca aparatele noastre emițătoare, pe care am dat bani. Omul este, în continuare, necesar pentru producția sa informațională, nu întotdeauna de informație semantică, dar producție, ceva din care se poate scoate profit. Frica de a te îngîndura prea mult și recompensa, gratificarea rapidă și ieftină a exprimării, a emiterii de opinii (și alte forme discursive) merg mînă în mînă.

Eu însumi, scriind paragraful de mai sus, mi-am încălcat recomandarea. Căci l-am scris ca și cum lucrurile erau deja bine gîndite, curgeau la fix spre a umple spațiul gol al hîrtiei. Iar eu, ca mai toată lumea, mai puțin grafomanii, sufăr de leucofobie, am oroare de vidul alb al necuvîntului. Umplu locul cu orice, de la litere și emoji la gif-uri animate.

Știu oameni care nu pot sta în liniște. Și nu-s născuți toți în mileniul trei. Pur și simplu, dacă îi lași singuri într-o încăpere, încep să fredoneze ceva, să scoată sunete, să pornească radioul, să sune un prieten, să deruleze orice pe telefon doar să își audă unduirea buricului de deget pe ecranul atît de tactil. În liniște se poate auzi vîjîitul ideii că lumea și viața nu au, de fapt, nici un sens, că trăim un festival al contingenței, că totul poate fi și altfel, dar ce folos, că tu ai o singură existență. E oroarea de a rămîne pur și simplu fără stimuli exteriori. Iar sunetul e stimul al urechii, un organ atît de sensibil și ale cărui percepții au o putere de influențare mai mare decît privirea. Și privirea trebuie captată, captivată, iar pentru asta desfășurăm papirus peste papirus în aplicațiile noastre, mișcăm de la stînga la dreapta, sus-jos, orice doar să mai vedem ceva nou, mai intens, mai vesel, ceva care să îi dea creierului de procesat. Și rezultatul vine rapid: ai o reacție, dai un like, un pwp, un link, un gif, o vorbă, uneori stai cale de sute de rînduri scrise, comentezi, reacționezi la foc continuu, mai ceva ca-n romanele-fluviu sud-americane.

Suprastimulați și speriați de îngîndurare dăm drumul halei de producție, să participăm la marele zgomot, o operă colectivă care-și caută, încă, o cheie de interpretare. Fluviul pe care-l formăm e murdar ca Dunărea și mîlos ca delta ei în continuă expansiune. Unde e soluția? Unii vor privi la raftul cu pastile. Alții la cel cu Biblii. Modernii au de partea lor imperativele morale sau calculul consecințelor, pe scurt, etica. Și anticii, dar întrebarea ar fi fost mai degrabă: cum să-mi găsesc soluția potrivită, cum să mă plasez într-un bun raport cu producția mea discursivă? Anticul ar fi stat și el la învîrtit banalități, bîrfe, acuze, înfierări, obiecții fără fundament, insinuări, atacuri la persoană, părtiniri și tot ce vedem astăzi și-n discursurile noastre, în formele noastre discursive care sînt in-formate de mediul în care astfel le proferăm. Dar el n-ar fi avut o atît de mare deschidere a circulației discursului. Pur și simplu, cea mai mare parte din opiniile omenirii, pînă mai ieri, s-au dus direct în neant. Nu le-a consemnat nimeni. Nu s-au înscris, nu au circulat dincolo de cîteva urechi (înfiorate sau apatice, și acelea). Unele au avut succes, au devenit religii pentru că s-au întrupat și prin cuvîntul scris. Azi, producția discursivă, semantică și după forme, formate prestabilite, e halucinantă. Dacă universul ar fi un computer, ce facem noi social online ar fi un glitch, o eroare, procesare în gol. Dacă nu e un computer, atunci totul e mult mai dureros: noi ne trăim viața în eroare, greșit, iar eroarea nu e o proprietate a discursului nostru (nu e ca și cum ar fi toate opiniile false, unele se dovedesc candidate care reușesc cu brio la facultatea cunoașterii), ci a dorinței noastre de a fi permanent prin expresie, prin emisie, prin semnalizare.

Dacă ne ajută cu ceva la respectul de sine, nu sîntem singurele ființe care vor să fie tot timpul în atenție. Și restul primatelor fac cam la fel, bonobo și cimpanzeii chiar cu strategii complexe, timiditatea nu le caracterizează. Dacă vrem să le distrugem pe viață, să le facem și lor cumva loc în Internetul nostru conversațional.

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Foto: wikimedia commons