În anul 1992, ca student la Istorie, am urmărit de departe aniversarea celor 500 de ani de la descoperirea Americii de către Columb. Tîrziu, după ani, aveam să aflu – din magistrala carte a lui David S. Landes, Bogăția și sărăcia națiunilor. De ce unii sînt atît de bogați și unii atît de săraci (1995) – că povestea acelei aniversări, în acel an, a fost cu mult mai complicată. Pusă sub semnul luptei împotriva „imperialismului omului alb”, contestarea din 1992, în America, a lui Cristofor Columb a fost germenele din care, spre 2020 (și în anii următori, bănuiesc), s-a ajuns la dărîmarea de statui ale lui Columb și ale suitei de „stăpîni albi” care i-au urmat.

Ce vreau să spun: în permanență, în jurul nostru, se află semnele incipiente ale unor tendințe viitoare.

E un început în toate

Prin 1997, fiind în Canada franceză, am primit la un moment dat un mesaj alarmat de la o prietenă care se stabilise în Statele Unite. Surprinderea ei era că, într-un oraș de pe coasta de Vest a SUA, un grup de lobby non-creștin întreba municipalitatea de ce, iarnă de iarnă, parcurile orașului se umpleau cu simboluri ale Crăciunului (brazi împodobiți, tîrguri tematice etc.) – și niciodată, în restul anului, cu simboluri ale altor religii. Cu mintea mea de atunci, am pus acea știre în sertarul cu bizarerii – ca o altă dovadă că o lume liberă poate duce inclusiv la aruncarea în dezbatere a unor idei crețe.

Dar poate că mă înșelam. Acel lobby nu era o bizarerie, ci doar expresia convingerii cuiva că sărbătoarea de Crăciun este tot semnul unei „supremații”. Unele dintre ideile aruncate în societate pier de la sine, dar altele, într-un mod ce merită mereu analizat mai îndeaproape, aterizează pe un teren fertil, își găsesc portavoce, capătă consistență. Această analiză poate fi făcută doar post-factum – pentru că nici unul dintre noi nu vede în viitor.

Sau iată un alt exemplu. În anul 2011, Dominique Strauss-Kahn a negat agresiunea sexuală de care îl acuza o cameristă de culoare din New York; dar lucrurile, pentru el, s-au complicat cînd tînăra Tristane Banon, franțuzoaică, jurnalistă și gracilă, l-a acuzat de ceva similar. La primele mitinguri feministe la care era invitată T.B. nu veneau nici o sută de persoane. Dar acolo s-au aflat semințele viitoarei mișcări #BalanceTonPorc din Franța, de după toamna lui 2017 – adică echivalentul francez al mișcării americane #MeToo. Balance ton porc e, narativ vorbind, chiar mai sugestivă – înseamnă denunță-l pe porcul tău (haștagul a fost lansat de jurnalista franceză Sandra Muller). Dacă mișcarea americană e una defensiv-acuzatoare (me too, adică și eu am fost victimă), mișcarea franceză a fost net ofensivă: victima nu numai că-și expune statutul de (femeie) agresată, ci arată și cu degetul spre violator. E o nuanță importantă, care deja a fixat tendința de viitor a mișcărilor similare.

Actul de acuzație s-a dematerializat

În momentul scandalului din 2011, respectivul D.S.-K. era mare boss la Fondul Monetar Internațional și candidat la președinția Franței. Peste Atlantic, în 2017, producătorul Harvey Weinstein era unul dintre mega-mahării industriei de cinema. Ceea ce nici unul dintre ei nu pricepea, în momentul „dării lor în vileag”, cum s-ar spune, era că ambii funcționau după o paradigmă de secol XIX-XX, în care dacă cineva te acuza (ziar, persoană, instituție etc.), actul de acuzare era în primul rînd un dosar material, pe care tu îl primeai, îl consultai, îți chemai avocații etc. Te ataca un ziar? Foarte bine: cumpărai spațiu publicitar acolo, îl cumpărai pe director sau, în funcție de posibilități, cumpărai publicația ca atare.

Epoca digitală a schimbat paradigma. D.S.-K. sau H. Weinstein au fost luați prin surprindere de un torent de postări, acuze, ironii, meme-uri, știri, opinii, coalizări transcontinentale și parodii cărora ei, cu toți banii lor, nu le-au mai putut face față. Acuzațiile, în lumea noastră, au devenit imateriale. Ca să le poți răspunde, trebuie să ai un avatar – sau mai mulți – care să lupte pentru tine; altfel, bătălia e pierdută. Într-o lume în mișcare, nimeni nu are timp pentru a privi în lateral, la detalii.

Și astfel ne întoarcem de unde plecaserăm: la vechiul și bunul Crăciun.

Care e femininul pentru brad?

În decembrie 2019, artista Carol Bîmes (franțuzoaică, din Bordeaux) stîrnea ceva valuri cu un obiect de artă prezentat ca un manifest feminist: o bradă reconstituită pe orizontală (din ramuri de cetină), astfel împodobită încît să sugereze vizual imaginea unui vulve umane. În semn de protest față de aspectul erectil și, deci, falocratic al bradului, artista Bîmes propune feminizarea cuvîntului („la sapine” în loc de „le sapin”), pe firul mai vechii idei (care între timp s-a ideologizat și ea) că este injust ca toată lumea să vorbească numai despre Moș Crăciun cînd e clar că și soția sa, Crăciunița, participă la ambalarea cadourilor! Puțin băgată în seamă în 2019 (cu excepția unor atacuri ale extremei drepte, care i-au sporit notorietatea), brada artistei Bîmes revine în forță anul acesta, chiar în aceste zile de Crăciun, fiind expusă într-un mare centru cultural din Bordeaux (eventual căutați pe net sudouest bîmes sapine).

Morala acestei povești artistice? Crăciunul e o sărbătoare mult prea importantă pentru ca să nu fie și ea implicată în marea resedimentare din societatea occidentală de azi. Episodul de la Bordeaux e doar o piesă din puzzle – în care unii vor vedea o aiureală, iar alții vor vedea o rebeliune eliberatoare (și, așa cum s-a mai întîmplat în istoria artei, s-ar putea ca toți să aibă dreptate – v. Originea lumii a lui Courbet). În fapt, contestarea Crăciunului (nu numai artistică, ci și politico-ideologică) probabil că a început mai demult – mai ales în societățile în care creștinismul, tradiția și modernitatea se pot amesteca într-o pletoră de explicații opționale asupra lumii.

Semințele acestei contestări au fost mereu în jurul nostru, iar unii antropologi neagă pînă și validitatea cuvîntului tradiții – pentru că obiceiurile de Crăciun sînt atît de diferite, unii savanți spun că ar fi mai potrivit să vorbim despre coduri culturale în evoluție decît despre tradiții imuabile.

Vezi cazul României: pînă în anii 1990, materia primă de bază a Crăciunului și a Revelionului era, cvasi-exclusiv, porcul. Oarecum din neant, în mediul urban a apărut apoi curcanul (implant cultural american?), după cum, pentru noaptea de Revelion, a apărut inefabilul pește. Am un prieten chef la un restaurant și l-am întrebat care este peștele de predilecție pentru meniul dintre ani; somonul – mi-a răspuns, fără ezitare. Cum se știe, somonul nu crește pe Dunăre (și nici pe Jiu, deși unii olteni lucrează la asta). De ce aceste schimbări? Un antropolog dintre cei de mai sus ne-ar răspunde: pentru că noi trăim după coduri culturale, și abia apoi după tradiții. Astfel încît dacă, în grija noastră pentru o formă fizică mai bună, am ajuns să mîncăm curcan și pește acolo și atunci cînd bunicii noștri mîncau doar porc, de ce oare o artistă feministă n-ar fi legitimată în lupta ei împotriva bradului falocratic?

Vestea bună e că nu veți mai primi pijamale

Cred că schimbarea de paradigmă a Crăciunului e mai aproape de început decît de final. M-am gîndit la aceasta în urmă cu cîteva ierni, văzînd bucuria nepoțeilor mei cînd Moș Crăciun le-a adus niște tablete (nu de ciocolată, ci din cele tactile). În copilăria generației mele, coșmarul Crăciunului era să găsești sub brad pijamale și alte textile (ciorapi, mănuși etc.) la care pragmaticele noastre mame se mai gîndeau; desigur, dintotdeauna copiii și-au dorit jucării, nu haine. Astăzi, lucrurile sînt aidoma, dar altfel: copiii nu mai preferă jucării materiale – ci jucării digitale, în care universul de realitate virtuală este cu mult mai extins și în care granița dintre ce e logic și ceea ce nu e logic dispare treptat.

Și astfel ajung la cele două concluzii pe care eu le văd posibile: i) pe de o parte, unele lucruri de negîndit azi, totuși, se vor întîmpla. Mă aștept ca într-un viitor oarecare cineva să protesteze împotriva faptului că pe 25 decembrie serbăm, invariabil, nașterea unui băiețel. O fetiță n-ar putea fi și ea o mîntuitoare? Iisus n-ar putea fi Iisusa? Din moment ce lumea tot mai digitală e o înlănțuire de 0 și 1, în care fiecare element binar e la fel de important, de ce ne tot încăpățînăm noi să-l vedem pe Mîntuitor ca bărbat, refuzîndu-i lui însuși șansa de a se naște, din cînd în cînd, poate chiar o dată la doi ani, ca femeie? Vi se pare aberant ceea ce spun? Vom trăi și vom vedea.

Și cealaltă concluzie: ii) în tot acest timp, dincolo de toate lamentațiile sau polemicile, lumea din jurul nostru (inclusiv Crăciunul) se dematerializează, treptat și inexorabil. Fiecare dintre noi face anual mii de poze, dar ele nu există efectiv niciunde; mulți dintre noi citim mii de pagini de carte sau de ziar, dar o parte tot mai mică dintre ele sînt materiale, palpabile; mulți dintre noi scriem anual sute de pagini, dar nu avem nevoie de mape în care să le păstrăm; fiecare dintre noi trimitem anual mii de mesaje, dar nu avem nevoie de plicuri, de lipici, nici de timbre. Dacă acum 30 de ani cineva ne-ar fi descris în avans această lume, n-am fi înțeles nimic – și nici nu am fi crezut-o posibilă.

Cred că nu mai este mult pînă la intronarea Crăciunului virtual, cu un brad/o bradă din pixeli, pe care fiecare îl va putea sărbători cînd, unde și cu cine dorește (da, eventual cu o virtuală Jenelle Evans, de ce nu?). Un Crăciun în care nimeni nu vă va mai chinui dăruindu-vă pijamale.

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent la UNESCO.