De cîţiva ani încoace tot dau ture prin bordeie: la început mai mult prin ţara noastră, cea atît de bogată în situri de cercetare, apoi prin ţările surori; mai nou şi prin părţi mai îndepărtate. Pe scurt, mă ocup de locuirea în sărăcie extremă, uneori doar sub formă de safari fotografic, alteori mai aplicat, cu planuri şi discuţii optimiste. După ce mă plictisesc de bordeie, se întîmplă să ajung la diverse conferinţe şi întîlniri în care oameni mai responsabili decît mine vorbesc despre indicatori. Eu arăt poze. Ce se poate vedea aproape peste tot în astfel de locuri este că antena de satelit şi telefonul mobil sînt nelipsite; fie ca moţ pe adăposturile improvizate ale românilor din periferia Romei, fie ca întregi colonii de farfurii de tablă care ajung să acopere spectaculos-isteric calcanele fostelor blocuri de nefamilişti (sau, mai corect poate, a blocurilor de foşti nefamilişti) din Rahova, Ferentari et alii. Mobilul e şi el acolo, în fiece buzunar. La fel de comună e şi reacţia celor care văd pozele: „Ia uite, casa stă să cadă şi el are antenă de satelit!“; „De muncit n-ar munci, da’ stau şi se uită toată ziua la telenovele!“. În plus, toată lumea pare să-i fi văzut „pe ăştia“, săraci-săraci, dar cu telefonul la ureche toată ziua! 

Privirea comună pare să se suprapună aici peste o viziune econometrică mai veche – în care unul dintre indicatorii sărăciei era prezenţa bunurilor de folosinţă îndelungată (frigider, aragaz, televizor etc.). Se presupunea că, dacă o persoană avea mai puţin de patru obiecte dintr-o listă de şapte-opt era săracă; iar dacă avea două sau mai puţin de două, era deja în sărăcie extremă. Jocul statisticii putea da astfel o măsură a sărăciei, obiectele cu pricina fiind parte dintr-o strategie de a măsura consumul. Destul de curînd însă, ca la mai toţi indicatorii care îşi propun să reflecte transversal ce se întîmplă într-o societate, au apărut şi corecţiile. Grămezii de ruginituri care se găsea într-o gospodărie săracă au început să i se aplice chestionare cu privire la valoarea iniţială a bunului şi la vechime, totul ponderat de o rată de devalorizare recomandată de Banca Mondială în funcţie de regiune. Se deducea astfel o sumă de bani care se putea aduna cu alta, estimată şi ea, mai mult sau mai puţin onest – totul cu scopul de a-i pune pe săraci într-o relaţie cu restul societăţii. 

Trebuinţa de apartenenţă şi dragoste 

De ce ne gîndim automat la valoarea în bani a obiectelor pe care le vedem la săraci? Şi ce ştiu în plus despre sărăcie, dacă aflu că un aragaz vechi valorează 50 de lei sau un telefon mobil s-a devalorizat de la 500 de lei la 5? Două întrebări foarte diferite, la care se poate răspunde, în termenii proprii, printr-o suită de argumente legate de teorii ale consumului, dar care pot fi demontate printr-o schimbare de viziune asupra valorii obiectelor în sine. „Trebuinţa de apartenenţă şi dragoste“ – cum a fost tradus de curînd belonging-ul lui Maslow – pare să fie o cheie de interpretare mai realistă a problemei televizorului din bordei. Celebra piramidă a nevoilor începe cu o treaptă a nevoilor fiziologice, continuă cu cea a nevoii de securitate, urmată de nevoia de a aparţine, de cea de stimă şi de recunoaştere şi este încununată de misterioasa nevoie de autorealizare. 

Privirea piezişă a celui frustrat de consumul altuia s-ar putea înmuia dacă s-ar gîndi la faptul că, atunci cînd eşti analfabet, şomer şi cu pielea mai închisă la culoare decît cei din jur, s-ar putea ca televizorul să ţină loc de interfaţă socială, în mult mai mare măsură decît în cazul unui om cu bibliotecă, carte de muncă şi CV scos la imprimantă. Dacă eşti zilier şi munceşti la negru singura ta şansă de a fi în contact cu o ofertă de muncă este aceea de a avea un telefon mobil (ştiţi, reţelele fixe în zonele de locuire ilegală sînt mai rare iar patronii nu prea pierd vremea prin noroaiele din ghetou...). Televizorul nu e dragoste de cultură, nici făloşenia de a avea o sculă nouă, e expresia unei nevoi elementare de a aparţine unui grup uman care se străduieşte de altfel din răsputeri să te respingă. Televiziunea e un substitut de mamă pentru copiii care gospodăresc singuri, cînd mama adevărată e la puşcărie, o învăţătoare pentru cei care nu merg la şcoală şi prietenul generic care te face să rîzi, după ce te-ai înjurat, ritual, cu vecinul. 

Informaţia şi entertainment-ul care vin pe acest canal sînt, în absenţa alternativelor prezente în viaţa normală, nevoi esenţiale, aflate imediat peste cele fiziologice şi de securitate, ba chiar parte a nevoii de siguranţă, prin valoarea specifică a buletinului meteorologic şi a breaking news-urilor. Ele nu semnifică în acest context nevoi culturale, ca la „normali“, ci nevoi cognitive aflate în vecinătatea nevoii de a aparţine unei societăţi – lucru pe care televiziunea îl face cu strălucire. „A avea“ şi „a fi“ par opuse în cheie creştin-ascetică, într-o foarte fină dispută asupra valorilor; acolo însă, la nivelul supravieţuirii, unde orice ai capătă o greutate uriaşă, s-ar putea ca mîndria de a avea un televizor nou şi puterea de-a răbda de foame o zi pe săptămînă, pentru a-ţi putea plăti abonamentul la cablu, să fie în perfectă continuitate cu nevoia de a fi membru al societăţii. Cine vede doar consum şi distracţie tinde să subaprecieze rolul acestui „bun de folosinţă îndelungată“ pentru oameni înconjuraţi de ură şi rasism, să treacă cu vederea paralizia pe care o generează ignoranţa şi alienarea care se instaurează cînd nimeni nu te mai vrea la muncă, nu te acceptă ca vecin – nu mai zic de posibil membru de familie. În acest context, a vedea banii cheltuiţi pe televiziune într-o perspectivă financiar contabilă e mai mult decît o eroare metodologică, este o eroare culturală.