„Șapte copii și nu i-am văzut niciodată buricul“

Publicat în Dilema Veche nr. 744 din 24-30 mai 2018
„Șapte copii și nu i am văzut niciodată buricul“ jpeg

Înainte de a reconstitui cîteva concepții despre intimitate prezente în societățile premoderne, să explorăm cîmpul semantic al cuvîntului. În limba latină, intimus era superlativul de la intus – „interior“. Apoi, are loc o primă alunecare de sens: între secolele XIII-XVII, prin intimus se înțelegea un prieten apropiat, de încredere, un confident. În secolul al XVIII-lea se schimbă iar spectrul semantic: sub influența romantismului, intimus este asociat cu ceea ce aparține forului interior, cu viața privată și cu secretul (apar noțiunile de „toaletă intimă“, „boli intime“, „jurnal intim“).

Sociologul german Norbert Elias, în Procesul civilizării (1939), afirmă că în Evul Mediu nu exista o distincție clară între spațiul public și cel privat, intimitatea nefiind încă separată de viața socială. În consecință, scuipatul, suflatul nasului, rîgîieli și vînturi, precum și toate funcțiile ce țin de „josul corporal“ se puteau desfășura în public, cu o naturalețe mai greu de înțeles azi.

Consultînd diverse surse, în primul rînd tratatele de bună purtare difuzate masiv în secolul al XVIII-lea și cartea lui Erasmus, Despre buna creștere a copiilor (1530), Elias constată: „Citim cît de firesc era să întîlnești pe cineva «qui urinam reddit aut alvum exonerat», adică în timpul urinării sau al defecării. Iar marea nonșalanță cu care, după toate aparențele, erau rezolvate la acea vreme necesitățile firești față de alte persoane, și cu care se vorbea despre aceste lucruri, amintește de modurile de conduită pe care le mai putem întîlni și în prezent pretutindeni în Orient.“

În plus, cînd aceste funcții fiziologice erau satisfăcute acasă, în cadrul privat, nu exista încă preocuparea de a te feri de prezența și de privirile celorlalți. În Anglia secolelor XVII-XVIII, în reședințele aristocrate și burgheze, într-un colț al camerei pentru luat masa, se afla mereu o oală de noapte, folosită de oricine avea nevoie, în prezența celorlalți meseni, cu care se putea continua nestingherit conversația. Atunci cînd femeile se retrăgeau într-o altă încăpere, pentru a sta la taclale, aveau la dispoziție o oală de noapte, utilizată în comun, pe care servitoarea o golea apoi în grădina casei. Într-o însemnare de jurnal (din 1664), Samuel Pepys relatează un episod în care o surprinde în sala de mese pe soția protectorului său, venită în vizită, Lady Sandwich, ușurîndu-se într-o oală de noapte. Pepys continuă conversația, ca și cum nu ar fi văzut nimic. (Curios, traducerea românească din 1965 a eliminat acest pasaj…)

În Franța, un tip special de oală de noapte portativă, numit bourdaloue, în formă alungită, cu o singură toartă, ca o sosieră, era rezervată pentru doamnele din înalta societate. Strecurat sub fuste sau crinoline, acest obiect era foarte util la teatru sau în timpul lungilor predici de la biserică, pentru că le permitea să urineze din picioare, fără să își dea jos veșmintele. Lipsa simțului intimității și a pudorii în ceea ce privește funcția excretoare a corpului este ilustrată și de către istoricul francez Roger-Henri Guerrand (Les lieux. Histoire des commodités, 1985) cu următoarea întîmplare: în memoriile sale, contele de Bussy-Rabutin (secolul al XVII-lea) își amintește că doamnele de Sault, de la Trémoille și marchiza de la Ferté, aflîndu-se în loja de la teatru, s-au ușurat acolo, apoi, deranjate de mirosul urît, și-au aruncat excrementele la parterul sălii.

Mult mai cunoscut este comportamentul regilor Franței, referitor la exercitarea funcțiilor naturale ale corpului într un cadrul public. În secolul al XVII-lea apare un fel de strămoș al toaletei, o piesă de mobilier, scaunul perforat. Știm că Henric al IV-lea, Ludovic a XIII-lea și Ludovic al XIV-lea obișnuiau să își primească demnitarii și în timp ce se ușurau pe acest „tron“.

Tot de la Elias aflăm că dormitorul nu era încă un spațiu intim, fiind un loc unde gazda își primea vizitatorii, în pat. Nu era deloc neobișnuit ca servitorii să doarmă în aceeași încăpere cu stăpînii. Tot din Jurnalul lui Pepys aflăm că servitoarea dormea în camera conjugală, fiind un fel de alarmă vie împotriva hoților. Sociologul american Erving Goffman (Viața cotidiană ca spectacol, 1959) consideră că servitorii sînt un fel de non-persoane, în afara momentelor în care sînt solicitați, în pofida prezenței lor, servitorii sînt tratați ca și cum n-ar exista.

Era absolut obișnuit, spune Elias, ca oamenii din Evul Mediu să doarmă goi, uneori mai mulți în același pat, chiar și în hanuri. Emmanuel Le Roy Ladurie, în monografia sa, Montaillou, sat occitan de la 1294 pînă la 1324, documentează această practică a dormitului în pielea goală. Elevii unui magistru de gramatică dormeau cîte doi în pat, într-o odaie comună. Un fost elev, ajuns diacon, mărturisește inchizitorilor că devenise homosexual, fiind victima colegului de pat, care profitase de goliciunea nocturnă.

Cămașa de noapte, introdusă în mediile aristocratice și burgheze în secolul al XVI-lea, se generalizează abia în secolul al XIX-lea. Paradoxal, acest articol vestimentar a fost o vreme un obstacol în calea intimității în viața de cuplu, pentru că femeile credincioase nu acceptau să renunțe la cămașă în timpul actului sexual. Conform recomandărilor preoților, relațiile intime trebuiau să aibă strict o finalitate procreatoare, nicidecum să fie o căutare a plăcerii. Atît cămășile feminine, cît și cele masculine aveau o fantă (uneori frumos brodată pe margini) situată strategic (i se spunea chemise à faire un chrétien). Este faimos episodul din Ghepardul lui Di Lampedusa, în care prințul se lamentează în timp ce merge la o prostituată: „Și cum aș putea să mă mulțumesc cu o femeie care, în pat, își face cruce înainte de fiecare îmbrățișare și care, apoi, în clipele de mare dăruire, nu știe decît să spună «Iisuse Hristoase!»? Cînd ne-am căsătorit, cînd n-avea decît șaisprezece ani, toate acestea mă extaziau; dar acuma… șapte copii am avut cu ea, șapte! și nu i-am văzut niciodată buricul“.

Caracterul colectiv al vieții omului medieval împiedica formarea intimității individului, a unor zone de retragere. Acesta era lipsit de autonomie, complet absorbit și dizolvat în apartenența la un grup, la diverse solidarități colective care îl protejau: familie lărgită, vasalitate, breaslă etc. Căutarea singurătății era văzută ca un simptom al nebuniei, iar individul izolat era o anormalitate socială, un marginal. În mediile populare rurale și urbane, membrii familiei trăiau laolaltă, dormeau în aceeeași încăpere, neexistînd nici o posibilitate de izolare. Acest mod de locuire, aglomerat și promiscuu, a existat în Occident pînă după mijlocul secolului XX. Habitatul acesta este caracteristic și lumii rurale românești (pe alocuri, pînă astăzi). Cităm din raportul unui medic de pe la 1896: „În această singură odaie, trăiesc și dorm, grămădiți în paturi, bărbatul, soția, flăcăii, fetele mari, copii mai mărunți, o gîscă sau o găină cu pui, mielul, vițeaua sau purceii, fătați de curînd“. Aici, noțiunea de intimitate nu avea nici un sens.

Potrivit teoriei lui Elias, între secolele XVI-XIX se desfășoară în Occcident un lent proces de difuzare a unor noi reguli de etichetă și conduită corporală. Acele acte corporale care înainte puteau fi manifestate în spațiul public încep să se mute în culise, în domeniul intimității și al vieții private. Treptat, ca urmare a „raționalizării comportamentelor“, indivizii au interiorizat toate aceste noi norme de conviețuire în societate, au învățat să își controleze emoțiile și gesturile, s au repliat în noile spații ale intimității domestice.

Intimitatea se exprimă în termeni spațiali, constituindu-se în cercul închis al casei și al vieții de familie. Dorința de intimitate a dus la o reorganizare a încăperilor casei aristocrate sau burgheze: dormitorul este rezervat exclusiv folosinței cuplului și închis cu cheia, inaccesibil oaspeților. Apare culoarul exterior camerelor, pentru a evita trecerea prin camera altcuiva. Noua compartimentare a casei include și alte spații de repliere: budoarul (spațiu intim feminin), alcovul (înconjurarea patului cu pereți despărțitori), studioul (mică încăpere unde putea intra numai capul familiei; aici se păstrau documentele), sala de baie și toaleta, anticamerele (pentru a proteja și mai mult spațiile intime), jaluzelele (pentru a împiedica privirile din exterior).

Într-o scrisoare din 1857, Flaubert face un adevărat elogiu izolării într-un colț intim: „Trebuie să-ți închizi ușa și ferestrele, să te aduni asupra ta însuți, ca un arici, să aprinzi în sobă un foc puternic, pentru că e frig, și să evoci în inima ta o idee înălțătoare“. 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.

Foto: Irina Munteanu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.