Îmi luasem o pereche de sandale dintr-un Decathlon din Spania, pe vremea cînd magazinul nu exista la noi. Am aşteptat cu nerăbdare mica escapadă, printre articole sportive, m-am uitat pe net şi mi-am făcut din timp listă cu ce mi-ar plăcea să-mi iau; nu ţin minte să-mi mai fi luat şi altceva în afară de aceste sandale şi nici măcar nu mai ştiu dacă erau pe listă, cert e că m-am bucurat de ele enorm. Ţin minte că au costat 7 euro şi că a fost o adevărată aventură să ajung la complexul comercial din suburbii. M-a dus cu maşina un prieten al unor cunoscuţi, m-a lăsat într-o staţie de autobuz, m-am rătăcit cu autobuzul, m-am întors de unde am plecat, apoi am luat-o pe jos, prin soare şi pămînt galben, pînă am ajuns, în sfîrşit, pe acel minunat tărîm de răcoare şi miros de cauciuc. Au fost cele mai comode sandale pe care le-am avut în viaţa mea. Şi sănătoase.

Aici e vorba, de fapt, de povestea despărţirii mele de aceste sandale, cred că cea mai absurdă despărţire de un obiect, care mi s-a întîmplat. Eram în Bucureşti şi eram săracă şi-mi căutam un adăpost cu chirie. (Am pus la trecut doar pentru concordanţa timpurilor.) Mi-a recomandat o colegă să mă mut într-o cameră ocupată pînă atunci de sora ei, într-un apartament pe care-l împărţea cu un cuplu. Mi-a zis de la început că ar fi o mică problemă, au un cîine, dar e pui şi, oricum, nu-l mai ţin mult, o să-l ducă în curînd la cineva la curte. Cînd m-am dus să văd apartamentul, cuplul tocmai ieşise la plimbare cu căţelul. Cînd am venit cu valizele şi am deschis uşa, primul care m-a întîmpinat a fost căţelul, cu o labă pe umărul meu stîng şi una pe umărul drept. Şi era doar pui. Adică nu-i crescuseră bine dinţii şi încă mai rodea.

Nu m-a deranjat, într-o primă fază, coabitarea cu animalul; era un motiv bun să ţin închisă uşa camerei. Dacă mai scăpa înăuntru, se ducea direct în pat şi era mare cît tot patul. Sau aşa mi se părea. Oricum, n-aş mai fi avut loc de el, în cazul în care aş fi dorit să mă întind şi eu un pic.

Partea proastă era că uşa abia se ţinea în balamale, iar clanţa era lipită cu scotch, ca să nu cadă. Uşa se mai deschidea şi singură, dacă se făcea curent.

În ziua în care am pierdut pe vecie sandalele (la scurt timp după ce m-am mutat acolo), venisem pe la prînz de la Brăila, cu o valiză cu lucruri de vară. Abia aşteptam să trec la sandale.

Îmi adusesem şi nişte lăstari de flori de apartament şi ţin minte că mi-am lăsat valiza desfăcută, pe jos, în cameră – cîteva lucruri încă în ea, altele scoase – şi m-am dus repede pînă la Cora să-mi iau nişte pămînt de flori. Am lipsit fix o oră.

Cînd m-am întors – după cum, probabil, intuiţi deja –, uşa era dată de perete, lăstarii de flori împrăştiaţi pe jos, iar cîinele, în mijlocul patului, rodea fix din acele sandale. Erau distruse amîndouă, dintr-una mîncase inclusiv jumătate de talpă.

M-am dus disperată în camera de alături, unde cuplul se uita tolănit la un film pe laptop. Am chemat-o pe ea, să mi-l dea jos din pat. S-a făcut că-l bate la fund. Şi după aia, cu ochii mari şi umezi, către mine: „Îi e dor de camera aia...“ Îmi venea să urlu de frustrare. Nu ştiam pe cine să-mi vărs mînia, nu era nimeni vinovat. Nici dacă dăduse un brînci uşii, fiindcă îi era dor de cameră (unde avea acces, plus parte de afecţiune, înainte de venirea mea), tot nu era el vinovat.

Am bolit o bună bucată de vreme. Timp de cîteva zile după aceea, tot găseam pe lîngă pat bucăţele mici de sandale mestecate.

Am constatat, în urmă cu un an sau poate chiar doi, că acel model încă mai e în catalogul Decathlonului din Bucureşti. Culori pe alese. Am tot zis că poate ajung. Şi tot n-ajung.

Lavinia Branişte este traducătoare şi scriitoare. A publicat volumul Cinci minute pe zi, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012.